Semne şi istorii ale românilor din Valea Timocului

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.
Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate... Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău... Avem timp doar de-o poveste.

"Îşi iubesc mai mult ţara cei care sunt lipsiţi de ea"

O victorie asupra felului de a fi al românului, care, îndeobşte, începe un lucru şi nu-l duce la bun sfârşit. Cea de a cincisprezecea ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti este un argument că românii "sunt în stare să producă continuitate", spunea unul dintre participanţii la evenimentele care au strâns, la Alba Iulia, în preajma Zilei Naţionale, reprezentanţii comunităţilor româneşti din întreaga lume.

Preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, aprecia că "activitatea Congresului nu trebuie să se desfăşoare numai în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, dar este semnificativ faptul că mari personalităţi româneşti, de-a lungul vremii, au locuit în străinătate şi au creat acolo opere pentru viitorul României, în contextul universalităţii". A-i avea "acasă" pe românii de dincolo de graniţe - fie că vorbim despre cei stabiliţi în străinătate de o generaţie sau mai multe, fie că ne referim la comunităţile româneşti din ţările vecine - este cu atât mai emoţionant cu cât asta se întâmplă în fiecare an pe 30 noiembrie, de hramul Apostolului Andrei, cel care i-a creştinat pe români, se întâmplă pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri. Congresul din acest an - care a fost în pericol să nu se mai ţină - a probat că avem suficiente resurse naţionale "prin care să producem atât efectele stimulatoare în interiorul românităţii, cât şi anticorpii împotriva a ceea ce se vrea o continuă negare şi abuzare a spiritului şi sufletului românesc", spune gen. (R) dr Mircea Chelaru.

Binecuvântat riscul de a fi jurnalist

Doua sute de persoane - trei autocare si un microbuz - au avut de patimit in granita ucraineana de la Reni. La momentul in care noi, cei doi jurnalisti "indezirabili", am fost anuntati ca nu putem intra in Ucraina, o parte dintre colegii nostri de presa au comunicat reprezentantului consulatului roman de la Odessa (prezent la punctul de frontiera pentru a sprijini actiunea) ca se solidarizeaza in semn de protest si refuza sa mai continue deplasarea la eveniment. In ciuda acestui demers, am considerat ca mai importanta decat aceasta solidarizare era prezenta celorlalti jurnalisti romani la Hagi-Curda, pentru a relata veridic evenimentul.

Nu mă gândeam că voi simţi la propriu cât de greu este să fii român în Ucraina

"Rau ii mama, prin straini/ Ca noaptea prin maracini"... In noaptea in care ascultam aceasta doina de jale, la Erdec-Burnu, in sudul Basarabiei, nu ma gandeam ca voi simti la propriu cat de greu este sa fii roman in Ucraina, indiferent de cetatenia pe care o ai (ori "supusenia", cum scrie in formularul de trecere a frontierei care iti este bagat sub ochi). N-am crezut ca ciclul nostru de reportaje din comunitatile romanesti sud-basarabene, documentate si scrise in urma cu doi ani, vor provoca atat de tare autoritatile statului vecin (si prieten) incat sa ne puna interdictie pe teritoriul lor.

De ce suntem indezirabili în Ucraina?

Pentru că am scris despre "românii de lângă noi"...

Zile de jertfă şi rugăciune pentru mănăstire

Cuvântul "jertfă" pare anume făcut pentru a defini destinul Mănăstirii "Schimbarea la faţă" din Eschipolos (raionul Tatarbunar), localitate aflată pe malul lacului Sasâk, din Basarabia de Sud (Ucraina).
Cu vreme în urmă, la anul 1905, locul a fost cumpărat de la săteni de un anume Marin Sozon, pentru a-l da "jertfă" (danie) Mănăstirii "Cetatea" din Ismail. De pe întinsul ei, Sozon strângea "pâinea", "bucatele" (adică grâul şi alte roade), pe care le dădea monahilor de la mănăstire, conduşi pe atunci de stareţul Feodosie.

Intoxicare in presa ucraineana:

Intentia Romaniei de a ridica un monument al maresalului Averescu la Ozernoe, criticata de un ziar din Odesa

Castigand litigiul de la Curtea Internationala de Justitie (CIJ) de la Haga, vecinii sud-vestici ai Ucrainei au prins la curaj, intensificandu-si campania de "romanizare" a populatiei moldovene din Ucraina, care era cat pe ce sa esueze, relata in editia sa de sambata publicatia Taimer Odesa, intr-un comentariu acid referitor la intentia Romaniei de a ridica un monument in memoria maresalului Averescu in localitatea Ozernoe de langa Ismail.

Stuful de dincolo de sârma ghimpată

Nu este un sfârşit de capitol. Am vrea să credem că această ultimă intervenţie a noastră pe tema Basarabiei de Sud este doar o poartă nouă deschisă pentru cunoaşterea unui tărâm prea mult vitregit de istorie şi de oameni. Un loc în care, aşa cum ne spunea unul dintre pătimaşii apărători ai drepturilor românilor din teritoriul care începe de la Dunăre şi se întinde până la Nistru şi Bug, "proiectul lui Nicolae Iorga este la fel de actual". Un loc pentru care este nevoie, urgent, de un "parteneriat româno-român", care să apropie, în spirit, comunităţile româneşti situate de o parte şi de alta a Dunării, ca şi de o parte şi de alta a Prutului.

Bastonul de mareşal

Alexandru Averescu ilustrează cu succes celebrul dicton napoleonean: "fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Cine cunoaşte biografia lui– omul care-i uimea pe contemporani prin fragilitatea trupului său, ca şi prin mintea genială – ştie că acela care a devenit la un moment dat nu doar unul dintre cei şapte mareşali ai armatei române, ci şi un excelent prim-ministru şi conducător de partid, îşi propusese să facă mai degrabă o şcoală tehnică, decât una militară. A îmbrăcat tunica militară la vârstă fragedă, la numai 18 ani, în 1877, în timpul Războiului de Independenţă, dar, ne spune colonelul Petru Otu, preşedintele comisiei de istorie militară, "în 1879, a vrut să plece din armată.

Eroul de la Mărăşti îi înspăimântă pe ucraineni

La 9 martie se împlinesc 150 de ani de la naşterea, în satul Babele (astăzi Oziornoe, în raionul Ismail, regiunea Odessa, din sudul Ucrainei), a celui mai strălucit strateg militar român: mareşalul Alexandru Averescu.

Focul din vatră

Radio Antena Satelor
Emisiunea FOCUL DIN VATRA
Realizator SIMONA LAZAR

În fiecare sâmbatã, de la ora 11.00.

Cât au putut, cât încă mai pot, românii din Bugeac păstrează tradiţiile neamului lor. Care era rostul lucrurilor, odinioară? Despre nunta basarabeană de odinioară ne vor vorbi sâmbătă, 7 martie, de la ora 11, Ion şi Nichita Culcia, doi români vrednici din satul Erdec-Burnu (regiunea Odessa, Ucraina).

Când Odessa gândeşte la Eminescu

Eminescu şi Marea... Iată o temă comună de studiu pentru artiştii plastici din România şi din Basarabia de Sud.
În a doua capitală a Ucrainei, Odessa, l-am cunoscut pe profesorul de grafică Valeriu Garea, care predă, de 44 de ani, la Şcoala de Pictură. A venit la întâlnire cu un pachet de ziare sub braţ, în paginile cărora am citit, împreună, amintiri din timpul administraţiei româneşti a Odessei, anii 1941-1944. Pe atunci, şcoala lui Valeriu Garea se chema Academia de Arte Frumoase.

Istoria Cetăţii Albe, pe scurt

O numea Dimitrie Bolintineanu "cetatea sclavă de mulţi ani". Cetatea Albă este una dintre cele mai puternice fortificaţii de apărare de la Nistru şi, cu siguranţă, cea care poartă "sub tălpile ei" milenii de istorie, de la grecii din Milet (secolul V î. Hr.) – trecând prin mâinile fenicienilor, thiriţilor, dacilor (secolul III î.Hr.), apoi din nou la greci, daci, romani, huni, bizantini, genovezi până la moldoveni. Pe vremea lui Burebista, cetatea purta numele de Thiras. După 1392, pe vremea unor Petru I Muşat, Alexandru cel Mare şi Ştefan al II-lea, Cetatea Albă, este întărită, lărgită. E cucerită de turci în 1450 şi numită Akkerman, dar reintră în stăpânirea Moldovei pe timpul lui Alexandru-Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, care încă o mai lărgeşte.

Cetatea Albă – un monument ideologic

Despre aceste cetăţi de la marginea pământurilor româneşti, Octavian Goga scria acum 70 de ani: "Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă, cu scop iniţial de a sluji drept dig împotriva revărsării tătarilor din Crimeea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant în războaiele ruso-turce (...). Astăzi se oglindesc tăcute în apa Nistrului, înălţându-şi jgheaburile ca nişte pumni strânşi ai Europei".

Cu drag de limba română

S-a născut în lunca Prutului, într-un sat din Basarabia, unde localnicii nu au încetat să asculte posturile de radio din România. Crihana Veche e la o aruncătură de băţ, peste apă, de Galaţi... De 24 de ani trăieşte însă în mănăstire. La Eschipolos a ajuns în 1991, "în luna lui mai". Şi de atunci a făcut totul pentru a readuce la splendoarea de odinioară vechiul lăcaş ridicat de Sozon. Ctitorul dintâi al bisericii, un simplu localnic, a lăsat o cronică despre felul în care a fost înălţată mănăstirea, în urma unei viziuni. O chemare sfântă a adus-o şi pe ea aici.

Biserica şi “comisarii roşii”

Douăzeci şi şapte de biserici aveau românii din Bugeac, atunci când Basarabia de Sud a intrat în componenţa URSS. Au supravieţuit numai şase; şi acelea cu mare greutate, ţinând slujbele în surdină şi făcând cununii şi botezuri la ceas de noapte, precum furii... ]

Prigoana împotriva bisericii, după 1940/1944, nu a lăsat neatinsă Basarabia de Sud.

Averescu – interzis în şcoală!

Şcoala din Babele a fost înfiinţată în anul 1856 de învăţătorul Constantin Averescu. Trei ani mai târziu, în acest sat din Bugeac avea să se nască viitorul mareşal Alexandru Averescu. De altfel, peste ani, în timpul în care Basarabia de Sud s-a aflat "la români", satul avea chiar să-i poarte numele.
Aţi spune că nu este nimic mai firesc decât ca, la 150 de ani de la naştere, aici să aibă loc un eveniment care să-l pomenească pe ilustrul înaintaş.

Învăţământul în Bugeac

În momentul de faţă, în raionul Arţiz, la Kamianske (Taşlâk) studiază limba română (facultativ) doar 20 de elevi din 265. În raionul Belgorod-Dnestrovskii (în româneşte: Cetatea Albă, la Krutoiarivka (Vădeni–Moldova) studiază 304 elevi în 17 clase, toate cu predare în limba moldovenească (sic!). În raionul Chilia sunt două şcoli cu predare în limba maternă (moldovenească, română – oricum vrem să-i zicem!), la Dmytrovka (Dumitreşti) şi Priozerne (Ceamaşir) şi două şcoli cu predare în limba rusă, unde limba maternă se predă numai două ore pe săptămână, la Furmanivka (Orman) şi Cervonyi Yar (Chitai). În raionul Reni, şcolile din Dolynske (Anadol), Limanske (Frecăţei), Novosilske (Satu Nou), Orlivka (Cartal) au şi clase cu predare în limba moldovenească (română) şi clase cu predare în limba rusă, în vreme ce la Plavni (Barta), toate sunt cu predare în limba moldovenească. În raionul Sărata – Starosilea (Frumuşica Veche), Novoselivka (Satu Nou), Mineailivka (Aninoasa) –, toate şcolile au clase cu predare în rusă, precum şi clase cu predare în limba moldovenească (română).

Moldovenismul – calul troian

Puţinele ore petrecute la Babele (Oziornoe), în sudul Basarabiei, în satul cu cea mai însemnată populaţie românească, aveau să ne aducă de două ori faţă în faţă cu oficialităţile ucrainene, "stânjenite" de prezenţa noastră în zonă.
Dacă la Primărie interviul cu Gri­gore Cozma, gospodarul loca­lităţii, a fost "oprit" oarecum "cu sfială" de reprezentantul Direcţiei de Politică Internă de la raion (pornit înspre noi de la Ismail probabil imediat ce a aflat de prezenţa noastră în sat), la şcoală, lucrurile s-au petrecut mult mai dur.

Ghiolul cu nămol

Lacul Sasâk a fost o dată un fel de Techirghiol al Basarabiei de Sud. "Veneau aici la scăldat şi de prin alte părţi ale lumii, nu numai românii", ne zice moş Arhip, ghidul nostru ad-hoc prin Borisăuca. Locul începuse să se dezvolte binişor, în perioada interbelică. Apropierea de mare, pitorescul lacului, oamenii gospodari şi calităţile nămolului de Sasâk erau argumente suficiente pentru a ridica aici o mică staţiune de turism balnear.

Arborele-Eminescu

La Tatarbunar funcţionează, de ceva vreme, o asociaţie culturală numită "Valul lui Traian". "Valul" este, pentru localnici, un preţios document care atestă latinitatea lor, apartenenţa la un neam pe care de prea multă vreme sunt presaţi să-l renege. Sufletul acestei asociaţii este Nicolae Moşu, un entuziast.
Eminescu este, şi aici, un port-drapel al românităţii. În ianuarie l-au sărbătorit cei de la "Valul lui Traian", aducând în sat mai mulţi scriitori de limbă română din Basarabia de Sud.

Sub secera şi ciocanul vremurilor

Ca şi în Republica Moldova, bisericile româneşti din Ucraina (în sudul Basarabiei) au fost închise în anii '50-'60, revenind la viaţa de cult după zeci de ani în care au fost folosite ca ospicii, cantine, depozite, discoteci sau... muzee ale ateismului.
O zi posomorâtă ne fusese hărăzită pentru drumul acela în raionul Tatarbunar, la Borisăuca, satul cu biserică surghiunită. Chiar dacă astăzi lăcaşul de cult şi-a regăsit statutul firesc, urmele vechiului regim sunt vizibile prin semne neaşteptate...

“Rău îi, mamă, prin străini,/ Ca noaptea prin mărăcini...”

Nu întâmplător se numeşte ansamblul folcloric din Erdec-Burnu aşa: “Dor basarabean”. Sentimentul sfâşietor al neamului românesc defineşte întru totul existenţa acestor oameni care trăiesc parcă la capătul lumilor, în mica peninsulă ce pătrunde în lacul Cătlăbuga, la stânga Deltei Dunării. Iar dorul este al bătrânilor, al oamenilor care au trăit “pe timpul românilor”, precum Nichita Culcia, al maturilor crescuţi în spiritul limbii române, aşa cum este fiul său, Ion Culcia, agricultor şi interpret de muzică populară. Dorul este al celor tineri, al copiilor pe care i-am văzut dansând, i-am auzit cântând în graiul străbunilor lor. În seara aceea, i-am ascultat pe Nichita şi pe Ion Culcia unindu-şi dorurile într-o doină de jale: “Rău îi, mamă, prin străini,/ Ca noaptea prin mărăcini...”

Căluşul – dansul interzis

Să fii patriot în România pare să nu fie lucru mare. Să trăieşti româneşte la Erdec-Burnu, în sudul Ucrainei, este o uriaşă luptă, pe care o duc generaţiile, una câte una, de la vârstnici la copii.
Prindea a se însera când am ajuns şi noi în capătul satului Erdec-Burnu, în Peninsula Taşbunar, care înaintează, ca un plisc de raţă, în lacul Cătlăbuga, cel pomenit în istoriile lui Ştefan-Vodă. Spune Grigore Ureche că aici, la Cătlăbuga, a “topit” Ştefan cel Mare şi Sfânt oastea turcească în bătălia de la 1485. Numele vechi al satului, Erdec-Burnu, zice-se că e de pe atunci; e de origine turanică şi-nseamnă “plisc de raţă” – trebuie să-i fi fost dat tocmai datorită aşezării lui pe peninsulă. Ruşii, mai târziu, l-au schimbat în Utkonosovka, iar ucrainenii îi zic Utkonosivka...

"Cununiile, pe timpul sovieticilor, se făceau noaptea!"

Ioan Capaclî este preot la biserica ortodoxă din Oziornoe din anul 1981. E de loc de pe lângă Comrat (Republica Moldova), din neam de găgăuzi. "De când am venit aici am învăţat româneşte, de la bătrânele din sat", ne spune, convins însă că limba lui română nu este "atât de curată". "Când am venit eu aici, mai lucrau puţine biserici în regiune, vreo 80 cu totul.
40 de kilometri de jur-împrejur nu mai era altă biserică. La noi, cu mila lui Dumnezeu, a funcţionat tot timpul." Biserica din Babele a început a fi ridicată în anul 1851, însă pe o fundaţie mai veche, datând de la începutul secolului al XIX-lea. În perioada sovieticilor, îşi aminteşte părintele, biserica îşi ţinea rosturile ei la lumina zilei, "însă, pentru cununat, biserica lucra noaptea".

La frontieră

"Proiecte mari, de infrastructură, reieşind din poltica UE de bună vecinatate, n-am văzut", ne spune primarul comunei Babele. "Când intraţi în Ismail dinspre Babele, o să vedeţi un indicator «PAROM» (bac), la dreapta. Mergi pe drumul ăla şi se termină, fără să vezi nimic la capăt... Bacul ar trebui să acopere distanţa Isaccea-Orlovka, dar organele regionale au hotărât ca terminalul ucrainean să fie la Ismail, ceea ce înseamnă pentru noi încă 30 km."

Babele, un sat românesc din Bugeac

Satul Babele (Oziornoe, în ucraineană) este localitatea cu cel mai mare număr de români din regiunea Odessa. "Dacă sunt vreo doi ruşi ori bulgari; în rest, tot-tot numai românesc", ne spune primarul Grigore Cozma.
Întâiul om al comunităţii e un tânăr de statură mijlocie, cu aer de adolescent întârziat, despre care nici n-ai putea bănui că oficiază căsătorii în satul de baştină al mareşalului Alexandru Averescu ori că este instructor de kung-fu. Şi, totuşi, aşa este! Grigore Cozma a devenit primar la Babele în 2006, după absolvirea Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii "Valachia" din Târgovişte. La 23 de ani, când a fost ales, era cel mai tânăr primar din Ucraina.

Români şi "românizatori"

Nu contează că ai intenţii bune atunci când vii în localităţile româneşti din Sudul Basarabiei. Eşti cotat oricum ca duşman, ca "românizator". Eu cred, totuşi, că românii din ţară, de la cetăţeanul de rând până la conducerea de vârf, au nişte obligaţii morale în faţa fraţilor lor dintre Dunăre, Nistru şi Marea Neagră.

Vadim Bacinschi – un jurnalist solitar în ţinutul Bugeacului

Sudul Basarabiei istorice, adică regiunea Odessa de azi, în Ucraina, are peste 140.000 de etnici de origine română şi un singur ziarist! E ca şi cum am spune noi că într-un oraş de mărimea Târgu-Mureşului locuitorii citesc un singur ziar, editat de un singur ziarist. Adevărul e pe-aproape. Vadim Bacinschi este, astăzi, singurul ziarist care scrie în Basarabia de Sud în limba română, despre Basarabia de Sud.

Scrisoare deschisă

către
Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko
Preşedintele României, Traian Băsescu
Preşedintele Radei Supreme a Ucrainei,
Volodymyr Lytvyn
Preşedintele Senatului României, Mircea Geoană
Primul-ministru al Ucrainei, Iulia Tymoşenko
Primul-ministru al României, Emil Boc

Excelenţe, ceea ce m-a făcut să mă adresez către Domniile voastre este situaţia în care am ajuns noi, românii din Ucraina, drepturile legitime care sunt călcate în picioare, iar tăvălugul deznaţionalizării trece peste noi fără pic de cruţare.

Glossă pentru cei şapte tei eminescieni

Aprilie 1996. "Luna curăţeniei", în toate cele trei mari oraşe: Bucureşti, Chişinău şi Odessa, legate printr-un "nu-ştiu-ce". Propagandă pentru replantarea pădurilor: preşedinţi ieşiţi în decor, dând cu sapa şi târnăcopul. Sunt plantate hectare de pomi fructiferi, din roadele cărora se vor face samahoncă şi lichioruri. Dar, uite care a fost ideea mea: împreună cu Sandu Dorogan, preşedintele Tele-radio Moldova, am cumpărat, în număr fără soţ, puieţi de tei crescuţi în Basarabia din sămânţă dâmboviţeană. I-am dus, apoi, la Odessa unde, împreună cu consulul României, Mircea Bonciu, i-am plantat, să vegheze singurătatea poetului.
"S-aud pe valuri vânt,/ Din munte talanga,/ Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga"...

Eminescu nu primeşte viză pentru Odessa

La Odessa, singurul ţărm de unde Eminescu a privit îndelung marea, nu se găseşte un loc pentru bustul poetului naţional al românilor.

Furtul limbii în care gândesc

Destinul şcolii cu limba de predare română în Regiunea Odessa pare să fie hotărât definitiv. Ca şcoală naţională cu o tradiţie seculară, ea este pe cale de dispariţie. Ceea ce nu s-a reuşit să se facă în peste 70 de ani de putere sovietică şi de regim comunist totalitar, în statul ucrainean, suveran şi democrat, s-a făcut în doar 15 ani. La nivel oficial, se spe­culează mult, vorbindu-se despre reuşita copiilor români care învaţă în şcoală în limba ucraineană. În fond, oricare ar fi reuşita, adevărul este că acestor copii, în mod brutal, li s-a luat din şcoală limba maternă în care gândesc.

"Subversiva" limbă română

Moldoveni versus români: un reflex stalinist în Basarabia de Sud. Deznaţionalizarea românilor din Ucraina se face subtil, încet şi sigur.
Cine a trecut graniţa româno-sovietică prin anii ’80 nu poate uita uşor tratamentul care se aplica străinilor în vamă. Cozi, bagaje cercetate cu de-amănuntul, suspiciune, dispreţ. S-a schimbat ceva astăzi din toate acestea? Ne-am dus să vedem.

Reţeta de suflet

Ninsoarea care s-a pornit deodată peste Bucureşti mi-a azvârlit gândurile până, hăt, departe, peste graniţă, într-un sat din Bugeac. Abia ce m-am întors din Ucraina, din Basarabia de Sud, unde, între atâtea dureri mocnite în sufletele bieţilor români rămaşi zălog acolo după Pactul Ribentrop-Molotov (când întreaga Basarabie istorică a fost dată în mâna bolşevicilor), mi-a fost dat să trăiesc emoţii puternice.

Reţeta de suflet

Cele câteva zile petrecute în Basarabia de Sud, cu densitatea lor de întâmplări, cu oamenii pe care i-am întâlnit şi care m-au captivat cu poveştile lor, vor rămâne pentru totdeauna gravate în memorie. Istorii şi locuri pe care le credeam cunoscute din cărţi şi-au definit imaginea şi au prins viaţă prin oamenii lor.

Regi, regine şi… caviar

Vâlcovul a fost întemeiat pe locul satului moldovean Gura Lupului în anul 1746 de un grup de ruşi lipoveni.
Turcii l-au recunoscut ca localitate abia în 1762, în 1812 orăşelul a trecut în stăpânirea Rusiei, iar între anii 1856 şi 1878 a făcut parte din Moldova, Principatele Unite şi România. În perioada românească (1918-1940, 1941-1944), Vâlcovul a aparţinut de judeţul Ismail şi era considerat "Veneţia Estului", el având un mare potenţial economic şi turistic.

Bucatele, o marcă identitară

Sarmale, chiperi umplut (ardei umplut - n.n.), cartoafe în sobă, năut, boghi... Lui Moş Nichita îi strălucesc ochii când vorbeşte despre felul în care se gătea, pe vremuri, în satele româneşti din sudul Basarabiei.
"Iaca, dintr-astea se făceau pe-atunci! Unii mai prindeau peşte-n ghiol, alţii mai tăiau o păsare, o junincă... Îmi amintesc că mama cocea pâine; dacă erau familii mari, se făcea pâine tot la două zile. Era câte un cuptor în fiecare gospodărie."

O schiţă a pieţei din Odessa

Îmi place spectacolul pieţelor dimineaţa. Am deprins obiceiul ăsta de la un poet de demult, a cărui amintire trece, fulgurant, ori de câte ori descopăr un nou "bazar" pe meridianele lumii. Aşa mi s-a întâmplat şi la Odessa într-o dimineaţă de februarie.
Doar că, de data aceasta, umbrei poetului i se alăturase, prea puţin discretă, "umbra" unui slujbaş SBU (serviciul de securitate ucrainean)... Dar, fiindcă de data aceasta scriu în Jurnalul de bucătărie, o să ignor prezenţa lui în mica vizită pe care vă îndemn s-o facem împreună în piaţa odessită - "bazarnaia"...

Serele de legume

Frenchi, curechi, chiperi, pepeni...
"Mi-a zis mie o dată un lingvist, că vorba asta, «frenchi», e foarte veche.
E numele de demult pe care l-au avut roşiile pe-aici. Pătlăgelele, adică...", ne lămureşte Ion Culcia. Se pare că spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, când au ajuns pătlăgelele roşii în zona Moldovei şi-a Basarabiei, le-au adus nişte francezi. De-aici şi numele lor. "Din câte ştiu eu, acu' numai la noi în sat li se mai zice aşa...". Cât despre celelalte cuvinte pe care le-am pomenit: curechi înseamnă varză, chiperi se mai numesc ardeii, iar pepenii sunt... castraveţi.