Moldovenismul – calul troian

Puţinele ore petrecute la Babele (Oziornoe), în sudul Basarabiei, în satul cu cea mai însemnată populaţie românească, aveau să ne aducă de două ori faţă în faţă cu oficialităţile ucrainene, "stânjenite" de prezenţa noastră în zonă.
Dacă la Primărie interviul cu Gri­gore Cozma, gospodarul loca­lităţii, a fost "oprit" oarecum "cu sfială" de reprezentantul Direcţiei de Politică Internă de la raion (pornit înspre noi de la Ismail probabil imediat ce a aflat de prezenţa noastră în sat), la şcoală, lucrurile s-au petrecut mult mai dur.

LEGEA DREPTULUI LA INFORMARE, REINTERPRETATĂ
Abia intraserăm de câteva minute în biroul dnei director, Maria Pascali, când uşa a fost izbită de perete de un personaj dichisit, proaspăt ras şi dat cu colonie, care i-a zis acesteia dintr-o suflare (probabil pentru ca directoarea să-şi înghită repede mirarea): "Noi aveam întâlnire azi la ceasul ăsta, nu-i aşa?". După care s-a întors spre noi scoţându-şi legitimaţia şi fluturându-ne-o dinainte: "Iaca eu cine sunt! Da’ domniile voastre cine sunteţi şi cu ce treburi pe-aici?". Personajul ne-a explicat că nu avem de ce, ca jurnalişti, să punem întrebări într-o şcoală din Ucraina (fie ea şi dintr-un sat cu comunitate preponderent românească), invocând… "legea informaţiei", care, în opinia lui, îngrădeşte dreptul la informare al presei. Acest original "interpret" al legii se numeşte Grigore Cepoi şi este vicepreşedintele administraţiei raionale de la Ismail. Mai mult, este preşedintele filialei regionale a Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina. Nu suntem atât de naivi, încât să credem în "coincidenţa" prezenţei sale în localitate exact la ceasul la care ne făceam documentarea.
Mai ales că, numai cu un sfert de oră înainte, la Primărie se întâmplase cam acelaşi lucru. Vehemenţa cu care a intrat şi ne-a luat la întrebări, ca şi chipul său congestionat ne fac să credem că venirea sa acolo a fost determinată tocmai de prezenţa noastră în sat.
Nu ştim ce va fi păţit biata directoare în urma noastră. De dimineaţă însă aveam deja semnale că unii oameni cu care ne întâlniserăm în zilele precedente fuse­seră luaţi la întrebări de diferite orga­nisme oficiale ucrainene. În ce-i priveşte pe directorii de şcoală din satele româneşti din Bugeac, ştim astăzi că în zilele următoare au şi fost chemaţi la raion, unde au fost "prelucraţi" cu privire la relaţiile lor viitoare cu jurnalişti sau oficiali români. Directiva este clară: nu mai trebuie să discute cu nimeni fără aprobare "de sus".
DIN NOU DESPRE DEZNAŢIONALIZARE
Ce anume are de apărat (sau de ascuns) administraţia ucraineană din Regiunea Odessa de reacţionează atât de dur faţă de presa românească? Este deja un fapt ştiut că în ultimii 20 de ani s-a dus o politică dirijată de deznaţionalizare a comunităţilor româneşti din Basarabia de Sud. În şcoli, ca şi în bibliotecile săteşti, se face simţită lipsa literaturii în limba română, mai ales a cărţilor pentru copii, care astfel nu mai pot citi nici măcar poveşti în limba lor (cine ştie în mintea cui până şi Făt-Frumos a devenit "agent al românismului" şi trebuie alungat!). Am mai scris despre schimbarea denumirii "limbii române" în "limbă moldovenească" în sistemul de învăţământ din sudul Ucrainei. Chiar şi în aceste condiţii, în ultimii ani s-au desfiinţat mai multe dintre şcolile care predau în limba maternă, în localităţile cu comunitate importantă românofonă.
De altfel, această "limbă moldovenească", în şcoli este folosită de administraţia ucraineană ca un "cal troian al deznaţionalizării". Există manuale editate în această "limbă moldovenească", o "istorie a moldovenilor în date", dar în şcoli se predă un curs de "istorie naţională a minorităţilor autohtone", care neagă orice legătură a comunităţii românofone cu România. În aceste condiţii, e de înţeles deci că oferta unor burse pentru perfecţionarea cadrelor didactice din aceste şcoli, făcută de Universitatea din Suceava, de exemplu, nu este nici măcar adusă la cunoştinţă profesorilor din Basarabia de Sud de factorii de resort de la Odessa. Şi, dacă un profesor află pe alte căi de aceste burse, se teme să se înscrie, fiindcă nu este sigur că, la întoarcerea din România, va mai putea să predea în aceeaşi şcoală. Şi atunci, când dascălilor le este teamă să-şi afirme apartenenţa etnică, de unde vor mai învăţa copiii aceştia cine sunt ei, din ce neam se trag?

Maria Pascali, directoarea Şcolii din Babele, se teme de repercusiuni din partea administraţiei raionale

In Jurnalul National din 2 martie 2009