tag:blogger.com,1999:blog-38357261150886302352024-02-18T21:23:10.061-08:00Românii de lângă noiUnknownnoreply@blogger.comBlogger42125tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-69440945586799890542011-12-05T18:03:00.000-08:002015-04-24T22:33:04.056-07:00Semne şi istorii ale românilor din Valea Timocului<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP9mMWdCais97FncGS_IKgKenon80Z_QUVvoqd3kRj6Qzwk5cVb-JwuXd9h8nylcF3qT0dX50vXBENcp_Ybvbhulb5Ki02knpSH4VLSqO4ERQ-p1-lJFpb6rVyCGomxsPxcridU5T0MALo/s1600/197065-dupliana16-fotoc-daniel-muraru.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP9mMWdCais97FncGS_IKgKenon80Z_QUVvoqd3kRj6Qzwk5cVb-JwuXd9h8nylcF3qT0dX50vXBENcp_Ybvbhulb5Ki02knpSH4VLSqO4ERQ-p1-lJFpb6rVyCGomxsPxcridU5T0MALo/s320/197065-dupliana16-fotoc-daniel-muraru.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5682831250960720818" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 240px; margin: 0 0 10px 10px; width: 320px;" /></a><br />
Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce adormise în vechile cimitire.<br />
Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate... Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău... Avem timp doar de-o poveste.<br />
<br />
<a name='more'></a><br /><br />
„Ştii”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager şi inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi... Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aş dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului.<br />
„Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunităţi, care e, din păcate, tratată cu dispreţ, cu neglijenţă şi de noi, şi de ei”... Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci aşezate în linie, una lângă alta. „În cinci-şase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii...” Vorbesc despre o familie, dar şi despre o românitate perenă.<br />
Pe românii timoceni, Daniel Muraru i-a descoperit acum patru veri. „Am fost invitat la ei de Duşan Pârvulovici, odată cu el am intrat între oamenii de acolo. Mi-am făcut prieteni. Mulţi îşi caută rădăcinile româneşti, dincolo de apă, pe malul stâng al Dunării”, îmi spune. „Mi-au dat câteva lecţii de istorie. Formidabile. Vor să ştie cine sunt, de unde vin. De ce li se zice când români, când vlahi, când sârbi... Lui Draghişa Davidovici, din Negotin, am promis că-i duc, când mă întorc, un dicţionar etimologic al limbii române”, îmi zice, povestindu-mi că Elena Ramona Potoroacă, de la Muzeul Astra din Sibiu, care a fost cu el pe coclaurii timoceni, le-a strâns într-o carte cântecele. „E fantastic ce găseşti în baladele şi doinele lor. Sunt pomenite localităţi de pe la noi, de prin Muntenia, dar chiar şi din Moldova...” Transhumanţa, bat-o vina! – îi spun şi eu.<br />
Îmi mai zice că, dacă eşti atent, te poţi înţelege lesne cu timocenii. „Vorbesc cam ca românii noştri de-acum două-trei sute de ani. Parcă citesc o carte veche... Eu sunt fotograf, ce ştiu eu despre istoria limbii?, dar simt cum lunecă dulce cuvintele...” La Mălainiţa – de unde a plecat părintele Boian Alexandrovici, cel care a ridicat prima biserică, după 200 de ani, în care se ţin slujbe în limba română –, acolo se păstrează cel mai bine graiul românesc. „În Mălainiţa, mulţi ştiu foarte bine limba română, o şi scriu. Graiul e apropiat de cel oltenesc. În vreme ce în satele aflate mai la nord, graiul pare să-i apropie de bănăţenii noştri.”<br />
A bătut satele timocene cu piciorul. Şi pe cele de la munte, şi pe cele de la câmpie. Unele sunt „clasice”, cu toate casele aşezate grămadă, cu uliţe largi. Altele sunt aşezate „pe sălaşuri”, „casele şi le-a ridicat fiecare în mijlocul moşiei pe care o are”. I-a plăcut şi să adune poveşti de pe la oameni, nu doar imagini. „Pe malul drept al Dunării e un sat, Raduevăţ, care are un geamăn pe malul stâng, la noi, la români: Gruia. Se zice că odată, demult, erau doi fraţi ciobani, Radu şi Gruia. A îngheţat fluviul şi Radu a trecut dincolo, cu oile, dar după aceea s-a topit gheaţa şi nu s-a mai putut întoarce. Cei doi fraţi au întemeiat fiecare câte un sat, faţă în faţă, ăsta, de pe malul drept, s-a numit Raduevăţ.” Îmi mai zice că tradiţia păstrează un nume şi mai vechi al satului – Decebalum – ceea ce-ar însemna că Radu a întemeiat satul pe o vatră mai veche, dacică. „N-ar fi de mirare să fie aşa. La Negotin, la Hotelul Kraina, se adună în fiecare sâmbătă pasionaţii de numismatică şi de arheologie. Arată fiecare ce-a mai găsit: monede, fibule de pe vremea romană, şi mai vechi. Dacă ar vrea cineva, ar trebui să sape numai un pic şi ar da peste vestigii dacice şi romane. Dar sârbii n-au interes să se vadă că pe locul ăsta au fost strămoşi de-ai noştri... Dar nu depate e Felix Romuliana, asta se ştie.” E şi „tabula traiana” pe malul drept...<br />
În Serbia, mulţi îşi caută „fraţii” de dincolo de apă. Mereu e câte un Radu care îl caută pe Gruia... „La Dupliana, am un prieten, Novita Neagoevici. A descoperit că are rude de sânge în Balta Verde, în România. De la el de pe sălaş se vede Balta Verde...”<br />
Îl întreb când se mai întoarce printre timoceni. „Cred că pe 1 decembrie am să fiu cu ei”, îmi răspunde. „Poate şi de Crăciun...” A făcut într-un an Paştele la Mălainiţa. „Începe să vină tot mai multă lume la biserică... îşi regăsesc sufletul, spiritul...” Vreau să ştiu care sunt tradiţiile pe-acolo? „Nu mănâncă miel de Paşti, ca la noi. La ei e mai mult carne de purcel pe masă”. De Crăciun, va fi numa’ bine... Apropo de miei – problema nu-i că nu au turme (se vede după cuşme că au!). Au chiar şi balade pastorale ca ale noastre. „Elena a găsit chiar şi o variantă a Mioriţei.” Cântecele lor vorbesc despre obiceiuri, dar şi despre o istorie comună. „E foarte fain!”, exclamă el. Şi-mi povesteşte cum a fost când au lăsat cartea muzeografei de la Sibiu la biblioteca Academiei din Belgrad. „Manuscrisele lor erau în chirilice, dar nu era slavonă şi ei nu înţelegeau ce scrie acolo. Le-am dovedit că de fapt erau scrieri în limba română, scrise cu litere slavoneşti, folosind şi gramatica de acum două-trei sute de ani... Găseşti în manuscrisele românilor timoceni, dar şi-n graiul lor de azi, o mulţime de arhaisme pe care cred că ar trebui să le studieze un lingvist.” Nu se aventurează să spună mai mult – „nu-i treaba mea să vorbesc despre limbă şi grai” – şi-apoi crede că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Aşa că, dinaintea fotografiilor, descifrăm împreună numele româneşti, cu litere chirilice, săpate adânc în piatra care se afundă în pământul Timocului...<br />
<br />
<span style="font-weight: bold;">Letopiseţ în piatră</span><br />
Oriunde în lume, monumentele funerare au şi o încărcătură istorică. La Dupliana, în Valea Timocului, povestea parcă e şi mai adânc săpată în piatră. „Satul are o particularitate”, îmi zice Daniel Muraru, fotograful care a imortalizat timpul care s-a cuibărit în piatră. „Dacă în alte localităţi cimitirul vechi este undeva retras, în câmp, în Dupliana, dacă găseşti un loc de veci al unei familii, ai toate şansele să găseşti toate crucile acelui neam, de la origine până în prezent. Cred că cea mai veche piatră este de la 1820, iar alături găseşti şi pietrele urmaşilor, până în zilele noastre. Frapant este că dacă în 1820 pe pietre se scria, de exemplu, Ioan Gorneac, în timp, familia Gorneac nu mai este Gorneac, ci are un «ici» la urmă. De aici am şi plecat în explorarea mea acum trei ani şi jumătate, de la momentul când am văzut prima oară pe pietre aceste nume româneşti: Mariana, Maria, Ion, Păun. Astăzi, numele de familie sunt puţin schimbate, dar şi prenumele. În loc de Ion, Iovanovici, în loc de Marin, Marincovici, şi altele de genul ăsta. Aş putea să fac un letopiseţ întreg cu numele pe care le-am găsit...”<br />
<br />
În <a href="http://www.jurnalul.ro/special/semne-si-istorii-ale-romanilor-din-valea-timocului-597595.htm">Jurnalul Național</a>, Jurnalul de duminică din 24 noiembrie 2011Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-40936520275116196822011-12-04T12:11:00.000-08:002015-04-24T22:33:22.267-07:00"Îşi iubesc mai mult ţara cei care sunt lipsiţi de ea"<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi4zxty-RsFaRhtNlucBSW7YtCp7p-7Lpi0uCS6spLMUTI_bpNcA20Wg_oKzSsc2EfaJEUqK_U0lcmIMdgqq5ydJzxeiGJ5fdpxpmxs3SiK5T4haez9aa4jcwpKUu9XlUM3pOARgKefzGKp/s1600/197812-dscf1082.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi4zxty-RsFaRhtNlucBSW7YtCp7p-7Lpi0uCS6spLMUTI_bpNcA20Wg_oKzSsc2EfaJEUqK_U0lcmIMdgqq5ydJzxeiGJ5fdpxpmxs3SiK5T4haez9aa4jcwpKUu9XlUM3pOARgKefzGKp/s320/197812-dscf1082.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5682369888124115554" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 240px; margin: 0 0 10px 10px; width: 320px;" /></a><br />
O victorie asupra felului de a fi al românului, care, îndeobşte, începe un lucru şi nu-l duce la bun sfârşit. Cea de a cincisprezecea ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti este un argument că românii "sunt în stare să producă continuitate", spunea unul dintre participanţii la evenimentele care au strâns, la Alba Iulia, în preajma Zilei Naţionale, reprezentanţii comunităţilor româneşti din întreaga lume.<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg0TgmZ-d9knpjXz1mgbFFvd3zfQEurWda8QX99dbPnkuh7G57r8gaAbb3s8CLK8MBkb8DE8QfZgRqSVrrWT2bq5E32wBE5pVKrtlcek5NQ5vWkAb12KTZlmymx_kjms4h8FyiRHxMzjqZG/s1600/197817-dscf1495.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg0TgmZ-d9knpjXz1mgbFFvd3zfQEurWda8QX99dbPnkuh7G57r8gaAbb3s8CLK8MBkb8DE8QfZgRqSVrrWT2bq5E32wBE5pVKrtlcek5NQ5vWkAb12KTZlmymx_kjms4h8FyiRHxMzjqZG/s320/197817-dscf1495.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5682370357231728674" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 240px; margin: 0 0 10px 10px; width: 320px;" /></a><br />
Preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, aprecia că "activitatea Congresului nu trebuie să se desfăşoare numai în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, dar este semnificativ faptul că mari personalităţi româneşti, de-a lungul vremii, au locuit în străinătate şi au creat acolo opere pentru viitorul României, în contextul universalităţii". A-i avea "acasă" pe românii de dincolo de graniţe - fie că vorbim despre cei stabiliţi în străinătate de o generaţie sau mai multe, fie că ne referim la comunităţile româneşti din ţările vecine - este cu atât mai emoţionant cu cât asta se întâmplă în fiecare an pe 30 noiembrie, de hramul Apostolului Andrei, cel care i-a creştinat pe români, se întâmplă pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri. Congresul din acest an - care a fost în pericol să nu se mai ţină - a probat că avem suficiente resurse naţionale "prin care să producem atât efectele stimulatoare în interiorul românităţii, cât şi anticorpii împotriva a ceea ce se vrea o continuă negare şi abuzare a spiritului şi sufletului românesc", spune gen. (R) dr Mircea Chelaru.<br />
<a name='more'></a><br />
Am fost de faţă, zilele acestea (29 noiembrie - 2 decembrie) la întâlnirea celor câteva sute de români care s-au adunat, la "rădăcina neamului românesc", aducând în discuţie problemele cu care fiecare comunitate se confruntă, ce poate face ţara pentru ei, ce pot ei face de departe pentru ţară.<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg96EVOSrMithRaKe39NvLD6L6ve7IP7hPWzWyFRIf3EC_f8fBI2lc2MRTef5FaHe8DK33lUY4kECAfaLlsKIHb3xSM3zxdcEWZPDyc4xwUkPUI4W6sgDRvJdL9V1ZbMoV6MWQM2SKcA8hg/s1600/197815-dscf1170.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg96EVOSrMithRaKe39NvLD6L6ve7IP7hPWzWyFRIf3EC_f8fBI2lc2MRTef5FaHe8DK33lUY4kECAfaLlsKIHb3xSM3zxdcEWZPDyc4xwUkPUI4W6sgDRvJdL9V1ZbMoV6MWQM2SKcA8hg/s320/197815-dscf1170.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5682370111940245810" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 320px; margin: 0 0 10px 10px; width: 240px;" /></a><br />
"Toate dramele ni se trag de la aşezarea noastră geografică", spunea scriitorul de dincolo de Prut, academicianul Nicolae Dabija. "Basarabia s-a nimerit în drumul expansionist al Rusiei către Constantinopol. Iar visul Rusiei - pe care încă nu l-a abandonat - ne creează probleme în continuare... Nu ştiu de ce, dar îşi iubesc ţara mai mult cei care sunt lipsiţi de ea. Se creează impresia că mişcarea românească e mai puternică în afara graniţelor, decât în ţară. Se ştie că ortodocşii pun icoanele cu faţa spre Răsărit. Basarabenii îşi întorc icoanele cu faţa la Apus, pentru că într-acolo e România. Răsfoiesc unele publicaţii bucureştene şi mă înspăimânt: «România e o ţară de infractori!»... Aşa să fie? Aceste titluri cultivă în sufletul cititorului un complex pe care l-aş numi «ruşinea de a fi român»." În contextul pregătirii evenimentelor ce vor marca, în 2012, împlinirea a 200 de ani de la primul mare rapt al Basarabiei de către Rusia şi în contextul unei acţiuni care a avut loc zilele acestea chiar în Cetatea Marii Uniri - primarii din Chişinău şi din Alba Iulia au semnat un protocol de cooperare - Nicolae Dabija remarca: "Au avut loc poduri de flori, de cântec, de verb, de teatru. Dar cele mai importante sunt cele de carte şi cele de rugăciune. Când spunem aceleaşi rugăciuni şi când citim aceleaşi cărţi nu se poate să nu învingem".<br />
Au venit la Alba Iulia, cu chestiuni la fel de arzătoare, comunităţile de români (vlahi) din Bulgaria şi din Serbia. Au venit aromânii din Albania. Basarabenii. Nord-bucovinenii... O lume românească unde se încearcă păstrarea tradiţiilor, a limbii, in nuce. "Noi suntem păstrătorii limbii române bătrâne" - îmi spunea un vlah de pe lângă Vidin, după care şi-a dus la gură ocarina şi a început să doinească. "Românii au viitor", avea să ne spună şi Ion Cismaş, reprezentantul comunităţii româneşti din Serbia. "De multe ori ne aflăm în genunchi, însă găsim puterea să rezolvăm cu înţelepciune românească ce trebuie. Să fim români 365 de zile într-un an. Asta este ceea ce trebuie să facem. Unitatea este puterea noastră. Rog România să ne sprijine pentru unificarea forţelor noastre". Şi ei, românii din jurul graniţelor, sunt o parte a României noastre "din suflet" şi unde altundeva ai fi putut să înţelegi mai bine asta dacă nu la Alba Iulia, acolo unde, cu 93 de ani în urmă, veniră delegaţiile din toate provinciile româneşti.<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAP9k9K-NhaLrJQXEhqhnWIetNridTTlr6KTB5TOitTNOCaMFzjMRhk5j1bUHM4ryoZFHOqYd-Mu0ebXzFlBdF6juBdDfYgU9VQUCuZSXoT5BFA1oS0dpFNicNAYiOVMVwkopSjXgQEJO1/s1600/197811-dscf1062.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAP9k9K-NhaLrJQXEhqhnWIetNridTTlr6KTB5TOitTNOCaMFzjMRhk5j1bUHM4ryoZFHOqYd-Mu0ebXzFlBdF6juBdDfYgU9VQUCuZSXoT5BFA1oS0dpFNicNAYiOVMVwkopSjXgQEJO1/s320/197811-dscf1062.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5682369806646759762" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: left; height: 270px; margin: 0 10px 10px 0; width: 320px;" /></a> <br />
Azi, la Congres, vin delegaţii nu doar din aceste provincii, ci şi de peste mări şi ţări. Printre ei l-am aflat zilele acestea şi pe Timotei Ursu, regizor stabilit în Statele Unite şi vicepreşedinte al Congresului, ca şi pe poeta Ionela Flood, care astăzi locuieşte în Marea Britanie, unde conduce Societatea "Românca". A înfiinţat postul Radio-TV Unirea, care emite în limba română 24 de ore pe zi, şi unde abordează frecvent problema discriminării românilor care vor să muncească în Marea Britanie. Dar cum stau lucrurile peste Ocean? "În comunitatea românească din Statele Unite ale Americii există multe personalităţi necunoscute sau uitate în România. De exemplu: preotul Theodor Damian, poet şi profesor universitar; Carmen Firan - poetă care scrie în 14 reviste culturale din SUA. Şi să nu uităm congresele de dacologie ale profesorului Napoleon Slăvescu... La New York se află un român a cărui semnătură se găseşte la baza a 114 zgârâie-nori - e inginer constructor al unuia dintre cele mai mari edificii din New York, dar semnatura lui se găseşte şi la baza celei mai înalte construcţii din lume, aflată la Abu Dhabi. Numele lui este necunoscut românilor: Silvian Marcus. În New York trăieşte şi Luminita Cuna, originară din Cluj, şi care a făcut în primăvară a cincea expediţie personală în Matto Grosso. Peste trei luni ea va pleca din nou şi va pune drapelul României în junglă. E iubită acolo pentru că a salvat copilul unui şef de trib care era pe cale să-şi piardă un ochi". Sunt doar câteva exemple de "români de ispravă" din cei peste un milion care trăiesc în Statele Unite. Sunt doar câteva exemple de români care ne fac cinste în lume. Uneori aflăm despre ei, din întâmplare, iar Congesul Spiritualităţii Româneşti are tocmai această menire de a pune proiectoarele pe faptele lor.<br />
<br />
<span style="font-weight: bold;">New York-Alba Iulia şi retur</span><br />
<br />
Nicolae Popa este un român din... New York. Este inginer, specialist în tehnică nucleară. "Când ajung în România mă simt acasă", spune el, adăugând: "Noi avem două patrii: una nativă şi alta adoptivă". Îl întrebăm cum se vede România de dincolo de Ocean? "România a crescut după '89, dar acum există o nouă tendinţă de prăbuşire, din cauza crizei. Mă deranjează faptul că în România nu se munceşte suficient. E adevărat că nici nu există multe oferte pentru locuri de muncă şi asta explică exodul spre vest. Dar dacă nici în Vest nu este de lucru? Trebuie demarate în ţară programe care să ofere locuri de muncă. Din nefericire, e prea multă politică în acest domeniu. Noi am putea oferi consultanţă. De exemplu, pentru cele două proiecte de hidrocentrale pe Dunare. România ar putea să exporte energie electrică, iar asta i-ar aduce venituri, pentru că energia este scumpă".<br />
<br />
<span style="font-weight: bold;">Românii din Finlanda</span><br />
<br />
Liviu Petrilă, delegatul românilor din Finlanda la Congres, ne informa că în această ţară nordică locuiesc 800 de români, 48 de basarabeni şi doi cernăuţeni. Dintre aceştia, un sfert lucrează la Nokia şi mulţi au o poziţie apreciată. "Ne-am câştigat respectul finlandezilor prin muncă şi prin demnitate, dar, după 2007, din cauza câtorva zeci de etnici romi, imaginea României suferă. Sigur, problema cerşetorilor romi a fost supralicitată de presa finlandeză. Pentru 25 de periuţe de dinţi furate dintr-un magazin, am ajuns să fim numiţi mari infractori". Liviu Petrilă crede că românii au o problemă de demnitate şi la ei acasă. "În Finlanda, copiilor li se spune la grădiniţă: propria ta ţară e ca o căpşună, celelalte ţări sunt mătrăgună"; dacă de la grădiniţă, în România, s-ar implanta dragostea de patrie, dacă la radio şi televiziune ştirile despre România ar fi pozitive (cum se întâmplă în Finlanda), am avea poate mai multă încredere în noi..."<br />
<br />
<br />
<span style="font-weight: bold;">"Rugăciunea" lui Brâncuşi</span><br />
<br />
Sub pământ, într-o staţie de metrou din Paris, se găseşte de câteva decenii o sculptură purtând o semnătură celebră şi dragă românilor, e vorba despre "Rugăciunea" lui Constantin Brâncuşi (o copie cu valoare de original). De faldurile de piatră se reazămă călătorii obosiţi, lângă soclul statuii se aruncă doze de bere şi chiştoace de ţigări. Congresul Spiritualităţii Româneşti a trimis autorităţilor franceze un mesaj prin care se cere, între altele, scoaterea de sub pământ a acestui monument şi aşezarea "Rugăciunii" în faţa Catedralei Bisericii Ortodoxe Române din Paris (acolo unde sculptorul era, câteodată, ţârcovnic şi unde s-a oficiat slujba la înmormântarea lui). S-a mai cerut, de asemenea, reorganizarea Mormântului lui Brâncuşi, precum şi înfiinţarea, la Dieuze (localitate înfrăţită cu Congresul Spiritualităţii Româneşti şi unde se află cel mai însemnat cimitir al militarilor români, din Franţa) a unui Centru Internaţional Brâncuşi.<br />
<br />
În <a href="http://www.jurnalul.ro/reportaje/isi-iubesc-mai-mult-tara-cei-care-sunt-lipsiti-de-ea-598054.htm">Jurnalul Național</a>, ediția online din 1 decembrie 2011Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-60565639957131315512011-07-16T22:31:00.000-07:002016-03-20T11:27:27.541-07:00Binecuvântat riscul de a fi jurnalist<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Doua sute de persoane - trei autocare si un microbuz - au avut de patimit in granita ucraineana de la Reni. La momentul in care noi, cei doi jurnalisti "indezirabili", am fost anuntati ca nu putem intra in Ucraina, o parte dintre colegii nostri de presa au comunicat reprezentantului consulatului roman de la Odessa (prezent la punctul de frontiera pentru a sprijini actiunea) ca se solidarizeaza in semn de protest si refuza sa mai continue deplasarea la eveniment. In ciuda acestui demers, am considerat ca mai importanta decat aceasta solidarizare era prezenta celorlalti jurnalisti romani la Hagi-Curda, pentru a relata veridic evenimentul.<br />
<a name='more'></a></div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
La scurt timp dupa "expulzarea" noastre de pe teritoriul ucrainean, inca o persoana a avut aceeasi soarta, este vorba despre istoricul basarabean Andrei Varta, care a protestat cu privire la tratamentul aplicat delegatiilor romanesti si moldovenesti. A fost si el intors din drum, in acest caz interdictia fiind temporara, doar pentru acest eveniment. Autocarul in care se aflau membrii Asociatiei "Actiunea 2012" (care pregateste momentul cind se vor implini 200 de ani de la anexarea Basarabiei de catre Imperiul Tarist, in 1812) a plecat din granita la aproape o ora dupa ce tarnosirea bisericii romanesti de la Hagi-Curda se incheiase. Nici cei putini care au reusit sa ia parte la sfintire nu s-au simtit in largul lor, din cate stim noi securitatea ucraineana pregatindu-se inca aseara pentru a face fata "asaltului" romanesc. Sursele noastre ne-au relatat ca vineri seara, fortele speciale ucrainene au desantat o echipa la la Camasovca (Hagi-Curda), completata astazi cu alte cateva masini de agenti.</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Sfintirea bisericii pare sa se fi desfasurat azi fara evenimente notabile, in prezenta unui numar mare de persoane - cei mai multi romani din sudul Basarabiei. Intre ei si copiii din Ansamblul "Calusarul" din Erdec-Burnu, pe care in urma cu doi ani i-am vazut dansand, in miez de noapte, cu tricolorul prins la brau. La Hagi Curda braiele tricolore au lipsit, pentru a nu provoca si mai mult autoritatile. Important este insa ca acesti copii canta, danseaza si gandesc romaneste.</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Dimineata, pe drumul spre granita ucraineana, discutam cu colegul meu Toma Roman Jr. despre riscurile la care ne expuneam in aceasta calatorie in Basarabia de Sud. Nu excludeam ca vom avea parte de sicane si incidente neplacute, el spunand atunci ca o eventuala expulzare poate fi o sansa sa afli limitele tale si ale lor. Reflectand la acest moment, acum pot spune si eu: Binecuvantat riscul de a fi jurnalist!</div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-49404081790557489722011-07-16T22:28:00.000-07:002016-03-20T11:27:48.053-07:00Nu mă gândeam că voi simţi la propriu cât de greu este să fii român în Ucraina<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
<em>"Rau ii mama, prin straini/ Ca noaptea prin maracini"</em>... In noaptea in care ascultam aceasta doina de jale, la Erdec-Burnu, in sudul Basarabiei, nu ma gandeam ca voi simti la propriu cat de greu este sa fii roman in Ucraina, indiferent de cetatenia pe care o ai (ori "supusenia", cum scrie in formularul de trecere a frontierei care iti este bagat sub ochi). N-am crezut ca ciclul nostru de reportaje din comunitatile romanesti sud-basarabene, documentate si scrise in urma cu doi ani, vor provoca atat de tare autoritatile statului vecin (si prieten) incat sa ne puna interdictie pe teritoriul lor.<br />
<a name='more'></a></div>
<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
<br />
Am scris atunci foarte mult despre viata simpla a romanului sud-basarabean, despre faptul ca limba romana, limba in care gandesc, este considerata "subversiva", despre bisericile romanesti care au fost distruse in anii comunismului si despre cat de greu se revine astazi la ele. Am scris despre batranii din Oziornoe care traiau asteptand sa auda un glas "de acasa" si despre copiii din Erdec-Burnu, adunati pe furis (de teama autoritatilor) intr-o seara ca sa ne demonstreze ca si ei stiu sa danseze Calusarul. Am scris despre statuia decapitata a lui Eminescu, de la Odessa si despre Cetatea Alba, cu simbolurile voievodului Stefan cel Mare razuite de pe fatada. Am scris despre scolile in care invata copiii etnici romani (asa ar fi corect sa-i numim, cata vreme traiesc in alta tara), despre cartile tiparite in Romania a caror trecere peste granita e considerata infractiune, despre recensamintele facute cu creionul, pentru ca cuvantul "roman" sa fie inlocuit cu "moldovean". Am scris despre toate aceste realitati, cu sentimentul ca ele intr-o zi vor putea fi indreptate. Am sperat chiar sa constat acest lucru, indreptandu-ma catre Ucraina, pentru a participa la prima sfintire - dupa 60 de ani! - a unei biserici romanesti, la Hagi-Curda, in sudul Basarabiei. Credeam chiar ca voi vedea schimbarea, caci evenimentul o promitea. Dar pentru mine bariera nu s-a mai ridicat si, cel putin pana in 2014, nu voi mai putea calca pe teritoriul ucrainean.</div>
<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
<br />
Astazi, 16 iulie, am aflat cu stupoare ca am interdictie in Ucraina. Pentru cinci ani, incepand cu 2009. De ce? Raspunsul autoritatilor nu a fost foarte clar. Celebrul articol 8 din regulamentul de trecere a frontierei in statul ucrainean spune doar ca unul dintre "organele de forta" statale a luat aceasta decizie. Organe de forta - respectiv militie, graniceri sau SBU (securitatea ucraineana). Am tot fost intrebata in ultimele ore daca nu am presimtit ceva. Daca stau bine si ma gandesc, ar fi trebuit sa presimt. Inca din 14 februarie 2009, orele 7.45, cand, in piata de peste din Odessa, un necunoscut mi-a zambit fotografiindu-ma. Nu stiam atunci ca zambetul era fals si nici ca fotografia avea sa ajunga piesa de dosar la securitatea ucraineana.</div>
<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
</div>
<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
<strong>Binecuvantat riscul de a fi ziarist</strong></div>
<div style="background: none 0% 0% repeat scroll rgb(255, 255, 255); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 0.25in; margin-bottom: 0.02in; margin-top: 0.02in; padding: 0px 0px 10px;">
</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Doua sute de persoane - trei autocare si un microbuz - au avut de patimit in granita ucraineana de la Reni. La momentul in care noi, cei doi jurnalisti "indezirabili", am fost anuntati ca nu putem intra in Ucraina, o parte dintre colegii nostri de presa au comunicat reprezentantului consulatului roman de la Odessa (prezent la punctul de frontiera pentru a sprijini actiunea) ca se solidarizeaza in semn de protest si refuza sa mai continue deplasarea la eveniment. In ciuda acestui demers, am considerat ca mai importanta decat aceasta solidarizare era prezenta celorlalti jurnalisti romani la Hagi-Curda, pentru a relata veridic evenimentul.</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
La scurt timp dupa "expulzarea" noastre de pe teritoriul ucrainean, inca o persoana a avut aceeasi soarta, este vorba despre istoricul basarabean Ion Varta, care a protestat cu privire la tratamentul aplicat delegatiilor romanesti si moldovenesti. A fost si el intors din drum, in acest caz interdictia fiind temporara, doar pentru acest eveniment. Autocarul in care se aflau membrii Asociatiei "Actiunea 2012" (care pregateste momentul cind se vor implini 200 de ani de la anexarea Basarabiei de catre Imperiul Tarist, in 1812) a plecat din granita la aproape o ora dupa ce tarnosirea bisericii romanesti de la Hagi-Curda se incheiase. Nici cei putini care au reusit sa ia parte la sfintire nu s-au simtit in largul lor, din cate stim noi securitatea ucraineana pregatindu-se inca aseara pentru a face fata "asaltului" romanesc. Sursele noastre ne-au relatat ca vineri seara, fortele speciale ucrainene au desantat o echipa la la Camasovca (Hagi-Curda), completata astazi cu alte cateva masini de agenti.</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Sfintirea bisericii pare sa se fi desfasurat azi fara evenimente notabile, in prezenta unui numar mare de persoane - cei mai multi romani din sudul Basarabiei. Intre ei si copiii din Ansamblul "Dor Basarabean" din Erdec-Burnu, pe care in urma cu doi ani i-am vazut dansand, in miez de noapte, cu tricolorul prins la brau. La Hagi Curda braiele tricolore au lipsit, pentru a nu provoca si mai mult autoritatile. Important este insa ca acesti copii canta, danseaza si gandesc romaneste.</div>
<div style="background-color: white; color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 15px; line-height: 23.9999980926514px; padding: 0px 0px 10px;">
Dimineata, pe drumul spre granita ucraineana, discutam cu colegul meu Toma Roman Jr. despre riscurile la care ne expuneam in aceasta calatorie in Basarabia de Sud. Nu excludeam ca vom avea parte de sicane si incidente neplacute, el spunand atunci ca o eventuala expulzare poate fi o sansa sa afli limitele tale si ale lor. Reflectand la acest moment, acum pot spune si eu: Binecuvantat riscul de a fi jurnalist!</div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-68946578785073078222011-07-16T02:18:00.000-07:002016-03-20T11:28:29.917-07:00De ce suntem indezirabili in Ucraina?Pentru ca am scris despre "romanii de langa noi"...<br />
<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-53382702889486578772009-03-15T07:26:00.000-07:002016-03-20T11:28:47.114-07:00Reţeta de sufletNinsoarea care s-a pornit deodată peste Bucureşti mi-a azvârlit gândurile până, hăt, departe, peste graniţă, într-un sat din Bugeac. Abia ce m-am întors din Ucraina, din Basarabia de Sud, unde, între atâtea dureri mocnite în sufletele bieţilor români rămaşi zălog acolo după Pactul Ribentrop-Molotov (când întreaga Basarabie istorică a fost dată în mâna bolşevicilor), mi-a fost dat să trăiesc emoţii puternice.<br />
<a name='more'></a><br />
La Borisăuca, în raionul Tatarbunar, în mănăstirea înălţată acum un veac, maica stareţă - o basarabeancă viguroasă, de loc de pe lângă Cahul - avea să-mi vorbească despre drumurile ei la Agapia şi Văratec, ca şi despre puţinele cărţi bisericeşti cu slovă românească de pe care citeşte, când şi când, textele religioase. În mănăstire, maicile sunt de trei naţii - română, rusă şi ucraineană -, iar cântările se fac în slavonă, "limba bisericii de Răsărit". Chiar şi la avizierul mănăstirii toate înştiinţările sunt în ruseşte. Pe o coală stă scris, de exemplu, că mănăstirea vinde lapte, brânză şi ouă. "Avem gospodăria noastră - vite, păsări, grădinuţă... Ne gospodărim cum putem şi mai vindem din munca noastră, să scoatem câte ceva pentru nevoile mănăstirii", îmi spune. De altfel, lapte, brânză şi smântână monahiile mănâncă rar, căci zilele de postire sunt multe, iar în curând va începe şi Postul cel Mare, "când, după canoane, nu vom găti nici măcar cu oloi, iar în zilele sorocite vom ţine post cu pâine şi apă". <br />
Cât despre bucate, maica îmi zice că se pregătesc "cât mai simple, căci trebuie doar să stâmpere foamea şi să-ţi dea putere de muncă, nu să fie răsfăţ!"<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 25 februarie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-78079321132276865192009-03-12T00:14:00.001-07:002015-04-24T22:34:20.146-07:00Foaie verde, vin pelinVă invităm să luăm masa în familie, acasă la fraţii noştri, românii din Basarabia de Sud, astăzi parte componentă a statului ucrainean. I-am vizitat şi noi, în urmă cu puţină vreme, şi am cules de la ei ceva reţete, dar mai ales amintiri şi cuvinte de dragoste. Şi-un cântec vechi românesc, care spune totul despre dorurile lor:<br />
<a name='more'></a> "Foaie verde, vin pelin,/ Vai de copilul străin / Când ajunge la stăpân./ El lucrează cu dreptate/ Şi mâncare tot deoparte./ Săraca măicuţa mea,/ Era bună, era rea,/ Făceam bine, făceam rău/ Ea-mi zicea: copilul meu.../ Dar străinul îi străin/ Nu-ţi face voia deplin./ Rău îi, mamă, prin străini/ Ca noaptea prin mărăcini,/ Rău îi, mamă, prin duşmani/ Ca noaptea prin bolovani".<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucaarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-22826134183750676242009-03-12T00:13:00.000-07:002015-04-24T22:34:34.522-07:00Reţeta de sufletCele câteva zile petrecute în Basarabia de Sud, cu densitatea lor de întâmplări, cu oamenii pe care i-am întâlnit şi care m-au captivat cu poveştile lor, vor rămâne pentru totdeauna gravate în memorie. Istorii şi locuri pe care le credeam cunoscute din cărţi şi-au definit imaginea şi au prins viaţă prin oamenii lor.<br />
<a name='more'></a> <br />
Ştiu de pe acum că mă voi întoarce în sudul Basarabiei, de dragul unor oameni precum moş Arhip din Borisăuca ori Nicolae Moşu din Tatarbunar, pentru moş Nichita, Ion Culcia, Viorel Popescu sau Alexandru Cepoi din Erdec-Burnu, pentru moş Toader şi mătuşa Dochia Ştiucă din Babele sau pentru vrednicul primar al locului, tânărul literat Grigore Cozma. Acum, pofticioasă cum mă ştiţi, mărturisesc şi că m-aş întoarce pentru încă un blid cu borş de găină cu tăiţei de casă, pregătit după reţeta locului. O zeamă făcută dintr-o găină de-un an, nici prea tânără, nici prea bătrână, ci numai atât cât să fie grasă, de să vezi steluţele strălucind în zeamă, la care mai adaugi ceva legume - ceapă, morcov, rădăcină de pătrunjel - şi musai o crenguţă de cimbru, pusă la fiert o dată cu carnea. De acrit se acreşte cu borş de casă, făcut cu huşte opărite, în putineiul păstrat la cald vreo două zile. Tăiţeii, făcuţi din făină şi ou (de asemenea, ou de ţară, cu gălbenuşul cum îi aurul), se pregătesc cu vreo două zile înainte şi se zvântă, ca să nu se lipească atunci când îi fierbi. Se adaugă în oală mai târzior şi se lasă să fiarbă cât să se umfle. De aromat, borşul acesta basarabean merge cu leuştean, pătrunjel şi mărar, dar la vremea asta, când se desprimăvărează, se mai poate adăuga leurdă - sau usturoiul ursului -, în vreme ce pe timp de vară nu-i strică o mână de măcriş... acrişor. La masă se-aduce cu smântână şi ceapă uscată, zdrobită cu pumnul. Bătrânii spun că odată se punea un castron mare în mijlocul mesei joase, cu trei picioare, şi de acolo mâncau, rânduindu-se, întâi bătrânii, apoi părinţii, apoi copiii mai mari, care mergeau la câmp, şi la urmă cei mai mititei.<br />
<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-22018857479235396532009-03-12T00:09:00.000-07:002015-04-24T22:34:50.082-07:00Zile de jertfă şi rugăciune pentru mănăstireCuvântul "jertfă" pare anume făcut pentru a defini destinul Mănăstirii "Schimbarea la faţă" din Eschipolos (raionul Tatarbunar), localitate aflată pe malul lacului Sasâk, din Basarabia de Sud (Ucraina). <br />
Cu vreme în urmă, la anul 1905, locul a fost cumpărat de la săteni de un anume Marin Sozon, pentru a-l da "jertfă" (danie) Mănăstirii "Cetatea" din Ismail. De pe întinsul ei, Sozon strângea "pâinea", "bucatele" (adică grâul şi alte roade), pe care le dădea monahilor de la mănăstire, conduşi pe atunci de stareţul Feodosie.<br />
<a name='more'></a> <br />
Mai târziu i s-a alăturat un alt om cu frică de Dumnezeu, Petru Ochişor. Încet-încet, zidire după zidire, aici s-a ctitorit o mănăstire, care mai înainte a fost de călugări. Cam tot pe atunci s-a descoperit în apropiere un izvor cu apă tămăduitoare, iar lumea a început să vină în pelerinaj aici.<br />
După aceea, la vreme de război, ca să nu rămâie zidurile goale, au fost aduse călugăriţe. Măicuţele s-au îngrijit de viaţa aşezământului monahal până la ceasul când sovieticii au închis mănăstirea. Erau timpuri de prigoană pentru biserica ortodoxă...<br />
INTRAREA ÎN POST<br />
În anii aceia cumpliţi, la Eschipolos - al cărei nume vechi este Adâncata - mănăstirea a fost transformată în sanatoriu. O vreme aici au fost trataţi copiii cu diferite afecţiuni, apoi au fost aduşi alcoolicii, la dezalcoolizare. <br />
În 1991, când s-a primit aprobare să se redeschidă mănăstirea, primele măicuţe venite aici au împărţit locul cu narcomanii: "noi cu rugăciunile, ei cu beteşugul lor", ne spunea maica stareţă. <br />
Noi le-am găsit pe măicuţe pregătindu-se de post, bucuroase că au terminat lucrul la chiliile cele noi, la casa de oaspeţi şi la biserica mare (folosită pe timpul sanatoriului drept cantină pentru bolnavi). "În post, mâncăm cartoafe, fasole boabe, caşă (fiertură de hrişcă - n.n.), pepeni muraţi, curechi (varză - n.n.), pătlăgele. Dimineaţa se ia zavtra (micul dejun - n.n.), la ora 14:00 se ia obed (prânzul - n.n.), a treia oară - numai cine mai doreşte. Iar trei zile mâncăm numai pâne şi apă", ne desluşeşte maica stareţă care sunt restricţiile postului, la mănăstire. "Nu e cu de-a sila, fiecare cum poate..., mai ales că avem între noi şi maici mai în vârstă, care au 70-80 de ani". La bucătărie se face cu rândul, "fiindcă e lucrul cel mai răspunzător, că unul vrea cu sare, altul cu mai puţină...".<br />
Mănăstirea, ne mai spune stareţa, are astăzi acareturile ei, monahiile lucrează la câmp ori se ocupă cu îngrijirea animalelor. De altfel, pe un avizier de lângă biserică enoriaşii sunt informaţi că maicile vând ouă şi lapte, "pentru că e nevoie de bani, ca să întreţinem biserica şi să ne ducem la bun sfârşit lucrul".<br />
<br />
Salată de cartofi<br />
Ingrediente: 500 g cartofi, sare, o ceapă, şase linguri de oţet alb de vin, piper, şase linguri de ulei de măsline, 250 g roşii, câţiva căţei de usturoi.<br />
Preparare: Se fierb cartofii în apă sărată, apoi se fac piure. Ceapa se taie felii mai groase. Acestea se fierb împreună cu căţeii de usturoi tăiaţi felii în apă cu oţet, sare şi piper. Marinata rezultată se toarnă peste piure şi se amestecă, împreună cu uleiul. Se ornează cu ceapă, usturoi şi felii de roşii.<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-17783177084541449902009-03-12T00:03:00.000-07:002015-04-24T22:35:04.497-07:00Regi, regine şi… caviarVâlcovul a fost întemeiat pe locul satului moldovean Gura Lupului în anul 1746 de un grup de ruşi lipoveni. <br />
Turcii l-au recunoscut ca localitate abia în 1762, în 1812 orăşelul a trecut în stăpânirea Rusiei, iar între anii 1856 şi 1878 a făcut parte din Moldova, Principatele Unite şi România. În perioada românească (1918-1940, 1941-1944), Vâlcovul a aparţinut de judeţul Ismail şi era considerat "Veneţia Estului", el având un mare potenţial economic şi turistic.<br />
<a name='more'></a><br />
Situat pe malul Dunării, mai exact pe malul stâng al braţului Chilia, pe linia Basarabeasca-Cetatea Albă, în regiunea Odessa (partea basarabeană), Vâlcovul este locuit de pescari lipoveni. Oraşul ridicat pe nisipul dunelor din grindul Jibrieni, este construit mai ales din trestie, papură şi scânduri. El este tăiat de numeroase braţe şi gârle de-a lungul cărora se înşiră gospodăriile şi cherhanalele pescarilor. În anul 1939, perioadă în care făcea parte din România, s-a turnat chiar şi un film documentar despre viaţa pescarilor din Vâlcov, film care nu a fost niciodată terminat "din lipsă de fonduri". Secvenţe din acest film au fost difuzate, în cadrul Jurnalelor de actualităţi cinematografice care se difuzau în acea vreme, ale Oficiului Naţional Cinematografic.<br />
DELICIU INTERBELIC<br />
Aflăm din presa vremii că la nunta Principesei Ileana (fiica Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand) cu Arhiducele Anton de Habsburg, care a avut loc la Sinaia, programul solemnităţilor întinzându-se pe durata a trei zile (24-26 iulie 1931), în meniu s-a aflat şi caviar de Valcov aux blinis (caviar cu blinii). Se pare că regii şi reginele României adorau caviarul de Vâlcov, care era servit cu blinii, a căror reţetă de preparare v-o dăm în continuare. Drojdia (10 g) se freacă bine cu o lingură cu zahăr. Puneţi 125 g de făină într-un castron, iar în mijlocul ei un gălbenuş. Turnaţi o jumătate de pahar de lapte călduţ, drojdia lichefiată, o linguriţă de sare şi amestecaţi până obţineţi o pastă omogenă. Bateţi albuşul şi apoi încorporaţi-l delicat în aluat. Puneţi puţin ulei într-o tigaie (cum procedaţi pentru clătite, de exemplu), lăsaţi să se încălzească şi apoi puneţi mici forme rotunde din aluat, pe care le coaceţi uşor pe ambele părţi. Icrele se aşază apoi în mijlocul acestor blinii, decorate cu puţină lămâie şi verdeaţă.<br />
<br />
Articol semnat de Maria Belu-Burtea<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-74433643818344911832009-03-11T23:58:00.000-07:002015-04-24T22:35:16.293-07:00Bucatele, o marcă identitarăSarmale, chiperi umplut (ardei umplut - n.n.), cartoafe în sobă, năut, boghi... Lui Moş Nichita îi strălucesc ochii când vorbeşte despre felul în care se gătea, pe vremuri, în satele româneşti din sudul Basarabiei. <br />
"Iaca, dintr-astea se făceau pe-atunci! Unii mai prindeau peşte-n ghiol, alţii mai tăiau o păsare, o junincă... Îmi amintesc că mama cocea pâine; dacă erau familii mari, se făcea pâine tot la două zile. Era câte un cuptor în fiecare gospodărie."<br />
<a name='more'></a><br />
FAMILIA UNITĂ<br />
Stăm de vorbă - despre ce însemna gospodăria basarabeană, cu câteva decenii în urmă -, cu bătrânul Nichita Culcia, român din Erdec-Burnu, sat ridicat pe locul unde, cu o jumătate de mileniu în urmă, Ştefan cel Mare "topise" oastea turcească, în bătălia de pe malul lacului Cătlăbuga. "Mâncarea era din aceea, de-a noastră, cum am pomenit-o. Nu se cumpăra de la magazin, ca acu', se făcea acasă totul. Fiecare gospodar avea oaie, avea vite, avea cal... Când se duceau la câmp, băiatul mâna calul, iar tată-su ducea plugul. Toţi mergeau într-un cuvânt. Dar acum, unu-i într-o parte şi altul într-alta... «Pe vremea românilor» (de la Marea Unire până la pactul Ribentropp-Molotov), trăiau şi câte două-trei nurori în casă şi nu exista gâlceavă. Cum aşa? Păi, bătrânul era stăpân. Până se ridicau casele băieţilor care se însurau, trăiau toţi în pace şi linişte. Se ajutau unele pe altele, iar nu se încurcau... Alt caz: să zicem că avea un părinte două fete... La cea mai frumoasă îi dădea un hectar zestre, dar la cea urâtă, îi dădea două hectare, ca să se mărite şi să-şi facă rostul şi ea. Atunci, pământul juca un rol, dacă mă înţelegeţi..."<br />
GĂTITE "ÎN SOBĂ"<br />
"C-am fost la ucraineni, c-am fost la ruşi, mâncarea noi nu ne-am schimbat-o", zice Moş Nichita. Trei elemente identitare au românii basarabeni din Bugeac: "vorba (limba - n.n.), portul şi bucatele". Cei din Erdec-Burnu se mândresc mereu cu gastronomia locală. Măcar că e simplă, dar e gustoasă. <br />
"Mâncarea e cum o ştiu eu, de optzeci de ani... S-a mai schimbat lumea, acu', în vremea asta... Ce s-a schimbat la mâncare? D-apoi, înainte vreme toate mâncărurile se făceau în sobă. Stăteau oalele acolo, în sobă, şi bucatele fierbeau încet. Gustul cel mai bun îl aveau, făcute aşa. Acu', toate se fac grăbit..."<br />
Bătrânul îmi dă, "în rezumat", câteva reţete locale. "Iaca, borş: pui cartoafele, dar mai întâi pui carnea..., pui varza şi mai apoi verdeaţa... Aista-i borşul, da' se acreşte cu borş de huşte. Noi, acasă, şi-acu opărim huşte... La nuntă, se făceau sarmale, răcituri, cârnat. În sobă. La pomană se fac trei feluri: năut, sarmale, răcituri..."<br />
Cum se pregăteşte năutul? Tot bătrânul Nichita Culcia ne dă desluşirile necesare: "Mai întâi îl punem «la moi» (la înmuiat - n.n.), de cu seara. Îi punem acu' şi-oleacă de sodă (bicarbonat - n.n.). Dimineaţa, îl spălăm bine şi îl punem la fiert. Se aruncă apa şi se pune alta. Se face şi cu carne, de tot felul, de purcel, de pasăre... Dar mâncarea cea mai bună, în sobă e! Vă spun, o dată pentru totdeauna..."<br />
<br />
Borş cu fasole<br />
Se pune la fiert carne de porc cu tot cu os. Când este gata, se scoate şi se taie în bucăţi mici. Se strecoară zeama. Se pune din nou carnea (tăiată cubuleţe), precum şi doi cartofi. Se călesc în puţină untură sau în ulei: un morcov ras, sfeclă roşie rasă. Se adaugă bulion şi (facultativ) varză murată tăiată mărunt. Fasolea se fierbe separat, până se înmoaie bine. Se amestecă toate, se pun foi de dafin, se adaugă sare şi piper şi se lasă să mai fiarbă 15-20 minute. Se acreşte cu borş de huşte fiert separat.<br />
<br />
Borş de huşte<br />
Borşul se pregăteşte din două părţi tărâţe de grâu şi o parte huşte (tărâţe înăcrite) de la borşul mai vechi. Se adaugă apă de trei ori cât cantitatea de tărâţe noi. Borşul se umple într-un putinei de lemn, care înainte de a fi folosit se opăreşte bine şi se lasă să se zvânte. Se pun apoi tărâţele, se umezesc cu apă rece, se lasă să se umfle, apoi se opăresc. Se amestecă totul (numai cu lingură de lemn), se lasă să se răcească, se adaugă huştele, se toarnă restul de apă (fiartă), se acoperă şi se dă la cald.<br />
<br />
Răcitură<br />
Se face din carne de cocoş sau de clapon. Pasărea se curăţă şi se porţionează şi se pune la fiert împreună cu două cepe, un morcov, foi de dafin, sare, piper. Se fierbe numai la foc mic, să nu se tulbure apa. Se spumuieşte de câte ori este nevoie. E bine să pui dinainte apă câtă e nevoie, ca să nu o "înnădeşti". Când a fiert şi zeama a scăzut, şi e suficient de legată, se strecoară. În zeama fierbinte se pune usturoi pisat. Se aşază carnea în farfurii şi se toarnă zeama (strecurată din nou), după care se dă la prins în pivniţă.<br />
<br />
Salată de fasole<br />
Se pune întâi fasolea "la moi" (la înmuiat) de cu seară, se schimbă apa de câteva ori. (Se foloseşte de obicei fasole albă, cu bobul potrivit de mare). Se pune la fiert, schimbând de două-trei ori apa. Se taie o ceapă uscată rondele. Se amestecă fasolea şi ceapa cu sare, se adaugă ulei şi oţet. Se lasă puţin să îşi tragă gustul una de la alta. Se poate lăsa chiar câteva ore, pentru ca şi boabele de fasole să se mureze în oţet. Înainte de a se servi, peste această salată se presară boia de ardei dulce.<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-52211309047552395732009-03-11T23:56:00.000-07:002015-04-24T22:35:34.867-07:00O schiţă a pieţei din OdessaÎmi place spectacolul pieţelor dimineaţa. Am deprins obiceiul ăsta de la un poet de demult, a cărui amintire trece, fulgurant, ori de câte ori descopăr un nou "bazar" pe meridianele lumii. Aşa mi s-a întâmplat şi la Odessa într-o dimineaţă de februarie.<br />
Doar că, de data aceasta, umbrei poetului i se alăturase, prea puţin discretă, "umbra" unui slujbaş SBU (serviciul de securitate ucrainean)... Dar, fiindcă de data aceasta scriu în Jurnalul de bucătărie, o să ignor prezenţa lui în mica vizită pe care vă îndemn s-o facem împreună în piaţa odessită - "bazarnaia"...<br />
<a name='more'></a> <br />
SALATE ŞI CONDIMENTE<br />
După ce te strecori printre tarabele înghesuite unele în altele, pe care tronează grămezi cu obiecte fel-de-fel (de la şurubelniţe la hăinuţe; de la cârlige de rufe la perdele şi draperii), intrarea în sectorul alimentar al pieţei îţi dă sentimentul că ai ieşit "la larg". Primii care te întâmpină sunt vânzătorii coreeni, cu ochi migdalaţi, care îţi oferă salate marinate din legume sau fructe de mare. Morcovi, ardei, sfeclă roşie; alge, urechi-de-lemn, scoici, calamari... aparent preparate după o reţetă unică: trase în fir subţire şi marinate. Condimentele folosite diferă de la un produs la altul... Oh! Şi cât de variate sunt aceste condimente! Numele unora îţi este complet necunoscut. Oricum, le descifrez cu greu de pe cartoane scrise cu litere chirilice. Sunt zeci de sortimente, iar dacă nu ştii ce să cumperi, e suficient să-i spui vânzătorului la ce doreşti să le foloseşti. Îţi va face el combinaţia necesară... Condimentele sunt amestecate, date la morişcă, mixate din nou şi aşezate în cutiuţe sau în plicuri pe care Nasur, serviabilul vânzător cu alură arabă, îţi scrie la ce fel de mâncare îl vei folosi. Mai poţi alege din cutiuţele în care amestecurile sunt gata pregătite, unele dintre ele închipuind modele colorate atât de frumoase, încât parcă ai vrea să le pui în vitrină, nu pe friptură... <br />
GĂINI ŞI CLAPONI<br />
Ceva mai încolo sunt vânzătorii de legume. Printre buchetele de pătrunjel şi hasmaţuchi tronează câte un lighean smălţuit, plin cu ghiocei... Aa, ce primăvară parfumată va să vină! Şi câte flori vor umple piaţa... Îmi ies în cale, chiar atunci, altfel de... flori. Cele aşezate pe pâinile tradiţionale ucrainene. <br />
Coşuri cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor, pe care mâini vrednice au modelat roze, sori, frunze... Nu degeaba i se spune Ucrainei "coşul de pâine al Europei"... Pe tarabele din vecinătate se vând seminţe şi cereale de tot felul: porumb, grâu-arpacaş, mei, hrişcă... <br />
Urmează apoi locul unde se vând păsările. Zeci de păsări de casă - jumulite, opărite, ştampilate (semn că e autorizată vânzarea lor) - stau înşirate pe mesele de ciment. Pui, găini, cocoşi, claponi pentru răcituri, curcani, raţe, gâşte... cu pielea galbenă, semn că sunt grase, că au fost crescute sănătos...<br />
SOMON ŞI CAVIAR<br />
Las în urmă şi această parte a pieţei, pentru a mă strecura, pe lângă o femeie care poartă şiraguri de ciuperci uscate, într-o zonă ceva mai animată. Piaţa de peşte întregeşte spectacolul Odessei dimineaţa. Nici nu ar fi putut fi altfel într-un oraş aflat pe ţărmul Mării Negre, nu departe de gurile Nistrului. Cum e şi firesc, "regii" din "bazarnaia" sunt somonii, cu carnea lor roşie. Apoi icrele roşii, caviarul de Vâlcov, morunii... Ficatul de morun e aici la mare căutare, fiind considerat de ucraineni foarte gustos. Vânzătoarele din piaţa de peşte sunt toate vesele şi trupeşe. Ne aud vorbind româneşte şi atunci ne îmbie să cumpărăm fără rezerve: "Luaţi de la mine, iaca ce peşte mare şi frumos!". Aflăm că o cheamă Valea - "adică Valentina" - şi că a venit la Odessa tocmai de pe la Bălţi, din Republica Moldova. "Iaca, ce să facem, să câştigăm şi noi traiul!" Toată liota aceea de femei o aprobă, mai toate vorbesc româneşte... Şi-mi amintesc că-n piaţa de peşte de la Veneţia majoritatea celor care vindeau erau tot basarabeni...<br />
"GHIRLANDE" CU PEŞTI<br />
Trecem dincolo de tarabele cu peşte proaspăt - de la hamsii până la nisetri - şi ne îndreptăm spre zona din apropiere, acolo unde atârnă, precum ghirlandele de Crăciun, peşti uscaţi înşiraţi pe aţă. Tot aşa, sunt de toate soiurile şi de toate mărimile, peşti de mare, dar şi de apă dulce, de pe Nistru ori de la gurile Dunării. <br />
Îmi aduc aminte de o poveste a lui H.Cr. Andersen, cea cu "Crăiasa Zăpezii", când fetiţa primeşte de la o laponă un peşte uscat, pe care este scris un mesaj. Mă apropii de şiragul de peşti şi întorc unul pe toate feţele... Nu, nu e nici un mesaj. Ba..., parcă întrezăresc o reţetă!<br />
<br />
Oduvancik<br />
Se fierb morcovi şi cartofi, care se lasă apoi la răcit şi se dau pe răzătoarea mare. Se ia un peşte marinat şi se curăţă de piele şi de oase, după care se toacă mărunt cu cuţitul. Se taie rondele o ceapă uscată. Se aşază într-o farfurie mai întâi un strat de peşte, care se stropeşte cu ulei de floarea-soarelui. Se pune un strat de ceapă, se presară sare şi se stropeşte şi aceasta cu ulei. Se pun cartofii şi morcovii, amestecaţi sau în straturi separate, se stropeste cu ulei şi se sărează. Se unge faţa preparatului cu maioneză (pregătită dintr-un gălbenuş de ou crud şi un gălbenuş de ou fiert tare, ulei şi puţin muştar). Se presară deasupra pătrunjel verde sau hasmaţuchi, tocat foarte mărunt.<br />
<br />
Şuba<br />
Se fierb cartofi şi morcovi (întregi). Separat se fierbe sfeclă roşie (sau se coace în cuptor). Se lasă legumele să se răcească. Se ia un peşte marinat sau uscat (de preferinţă, hering, macrou sau scrumbie), se curăţă de piele şi de oase şi se toacă foarte mărunt. Se rad cartofii şi morcovii separat. Se pune un strat de cartofi, unul de peşte, încă un strat de cartofi, apoi puţină maioneză, iar deasupra un strat de morcov ras amestecat cu ouă fierte şi mărunţite (se păstrează o parte din albuş pentru decor). Se unge faţa preparatului cu maioneză. Se adaugă sfeclă roşie dată pe răzătoare şi din nou se unge cu maioneză. Desupra se face un model alb-roşu din albuş şi sfeclă roşie.<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-35257729120925497402009-03-11T23:55:00.001-07:002015-04-24T22:35:52.192-07:00Serele de legumeFrenchi, curechi, chiperi, pepeni... <br />
"Mi-a zis mie o dată un lingvist, că vorba asta, «frenchi», e foarte veche. <br />
E numele de demult pe care l-au avut roşiile pe-aici. Pătlăgelele, adică...", ne lămureşte Ion Culcia. Se pare că spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, când au ajuns pătlăgelele roşii în zona Moldovei şi-a Basarabiei, le-au adus nişte francezi. De-aici şi numele lor. "Din câte ştiu eu, acu' numai la noi în sat li se mai zice aşa...". Cât despre celelalte cuvinte pe care le-am pomenit: curechi înseamnă varză, chiperi se mai numesc ardeii, iar pepenii sunt... castraveţi.<br />
<a name='more'></a> <br />
La Erdec-Burnu, în sat, toată lumea cultivă legumele astea. Nu există gospodărie fără măcar două-trei sere, în care muncesc toţi ai casei, până şi copiii de şcoală. Tatăl lui Ion, Nichita Culcia, ne spune că oameni mai vrednici ca în satul lui nu sunt în toată Basarabia de Sud. "Aici, mai demult, oamenii munceau vara de strângeau «pâinea» (grâul - n.n.), după care se ducea şi strângeau pâinea în Bărăgan sau mai jos, la bulgari... De-aia era o vorbă dreaptă odată: «Basarabia cea bogată, toţi cu râşniţa la poartă»". După aceea au venit nişte bulgari, argaţi la oamenii din sat, şi ei i-au învăţat să cultive legumele. "Avem apă aici, pământ bun, de-aia s-au făcut serele!"<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-38572829392237575252009-03-11T23:51:00.000-07:002015-04-24T22:36:06.824-07:00Nunţi basarabene de odinioarăPeste ultimele sunete ale cântecelor româneşti, la Erdec-Burnu a căzut, ca o cortină, noaptea profundă de februarie. Dansatorii, căluşarii - copiii din Ansamblul folcloric "Dor Basarabean - au plecat la casele lor.<br />
<a name='more'></a> <br />
La un pahar de "Kuciurgan", vin negru şi tare cum e Cabernetul, depănăm poveşti vechi, amintiri din vremea în care Basarabia de Sud se afla "la români"... Viorel Popescu, Alexandru Cepoi, Ion Culcia şi alţi câţiva vrednici români din satul aflat pe malul lacului Cătlăbuga ne spun istoriile locului. <br />
Dar parcă nici unul nu mai cutează să vorbească atunci când firul începe a-l depăna bătrânul Nichita Culcia, singurul dintre cei de faţă care s-a născut pe vremea aceea... "când tare ghini era...". Cât au putut, cât încă mai pot, românii din Bugeac păstrează tradiţiile neamului lor. Care era rostul lucrurilor, odinioară?<br />
"TREPĂDĂTORII" ŞI "DIAVORII"<br />
Iată, nunta, de exemplu... Moş Nichita ne descifrează tainele ei. <br />
"Joia se chemau femeile la treabă. Apoi, ele tăiau păsările, pregăteau reţetele. Se alegea o femeie care să conducă nunta. Ea ştia secretul la mâncăruri, care se face în sobă, care în cotlon... Vinerea se chemau trepădătorii, bărbaţii care trebuiau să toarne în pahare. Cât dura nunta - sâmbătă, duminică şi luni -, apăi ei nu se aşezau la masă, stăteau în picioare; serveau." Câteva obiceiuri ale locului: "Sâmbăta se ducea «diavorul» prin toate casele să-i invite pe toţi. Diavorul..., adică vornicelul. Dimineaţa invitau nănaşul. Iar seara se duceau tinerii la lăutul miresei şi la «mărgele»... Asta era masa care se făcea la mireasă. Duminică dimineaţă se duceau la ea mirele, naşul şi trepădătorii şi-i duceau rochia, floarea, «fataua» (voalul - n.n.), pantoşii. La mireasă când se duceau, îi punea pe toţi la masă: trepădătorii şi oastea (nuntaşii - n.n.) mirelui... Se scotea că erau obosiţi de drum. Naşa îmbrăca mireasa, în timpul ăsta, şi de acolo se duceau la biserică. Dar mai 'nainte îşi luau iertarea de la părinţi". <br />
CAVARMAUA<br />
Cât de bogate erau mesele de nuntă? Sarmale, cotlete, cârnaţi de casă... Nimic nu lipsea. Dar fala nunţii era cavarmaua. Se pregăteşte din carne de vită sau de oaie. Denumirea e bulgărească, dar vrednicii basarabeni cu care stăm de vorbă ne asigură că nu se aseamănă cu mâncarea lor nicicum. Noi, mai ştiind câte ceva despre tradiţiile culinare româneşti, aveam să ne dăm seama că se apropie mai mult de mâncărurile ciobăneşti din Carpaţi, precum sloiul sau tocanul, dar ceva mai elaborat pregătită.<br />
"Carnea se toacă cu cuţitul, se alege de pe oase şi se pune la fiert, în grăsimea proprie. Oasele se pun şi ele în oală. Se taie mai mari, ca să iasă sucul din ele. Se fierbe 4-5 ore. La o oaie, se pun 70 de ardei iuţi. Grăsimea de oaie are proprietatea de a lua iuţeala. Stomacul de oaie se curăţă, se freacă cu zeamă de var şi se usucă, până devine subţire de se vede prin el ca prin sticlă. Carnea fiartă se pune în burduf şi burduful sub o presă. Iese foarte gustoasă!... La bulgari, cavarmaua se serveşte caldă şi se pune cu tot cu oase, la noi e specific să se servească rece şi fără oase. Este un «product» naţional."<br />
Explicaţiile ni le dă pe îndelete Ion, feciorul lui Nichita. Bătrânul simte însă nevoia să completeze: "Merge aşa o vorbă prin sat: «Ai fost la nuntă?» «Am fost.» «Dar cum a fost cavarmaua?» «Bună». Iaca, dacă o fost cavarmaua bună, apoi poate să nu mai fie nica pe masă. Dar dacă n-o fost bună sau dacă nu-i cavarma, atunci poţi să pui ce-ai pune, că tot te faci di ruşâni"...<br />
POAMELE NĂNAŞULUI<br />
Despre sarmale se zice că "dacă n-ai ajuns până la sarmale, apăi n-ai înţeles nimic din nuntă!". Sarmalele se dau la masa a doua, împreună cu "ghinul nănaşului". <br />
Şi după ele "se pun pe masă poamele (fructele), tot din partea oastei nănaşului. Se aduce într-o legătoare «văleraşul» (ulciorul) cu vin şi într-o altă legătoare, poamele. Care a rămas la nuntă şi a dovedit să nu se îmbete până la masa a doua, acela a cunoscut nunta!". Poamele simbolizează viaţa tinerilor. Cu cât sunt fructele mai dulci, cu atât le va fi viaţa mai dulce. Plăcintă nu se pune. Doar bomboane, biscuiţi, copturi pudrate cu zahăr. Duminică, după masă, nănaşul conduce tinerii la pat, iar luni, pe vremuri, să duceau femei mai bătrâne "să cipontroleze". <br />
Darul miresei se aducea seara, iar luni se făcea masă cu uncrop (o zeamă caldă), acasă la mire. "Marţea era pentru bărbaţi... Se bea vin, că noi, românii, vin obişnuim să bem, iar nu rachiu!"<br />
<br />
ANII INTERBELICI<br />
Pe vremuri, la Erdec-Burnu, ca şi în toată Basarabia de Sud, nunta se făcea în costum tradiţional. "Acu', nunta în costum popular o cam chierit (pierit - n.n.)", ne zice oftând moş Nichita. E drept, acum vreo 25 de ani, el a ţinut de şi-a însurat feciorul după datină. Însă adevărul e că încă din anii interbelici, când Bugeacul reintrase în componenţa României, portul popular începuse să cam dispară. Ca şi în Muntenia, s-a observat o foarte rapidă deteriorare a multor obiceiuri specifice mediului rural, care au fost orăşenizate. În anii dincoace, tocmai costumul popular este cel care constituie unul dintre argumentele prin care îşi susţine apartenenţa de neam.<br />
<br />
COLACUL CU FLORI<br />
"Pe vremuri, mergeau toţi la nuntă cu un colac mare, împodobit cu flori de aluat, şi un prosop ţesut în casă, care se numea «misal». Se împodobea colacul cu trandafiri şi se îmbrăca cu poame de tot felul. Fiecare voia să arate cât de bogat este, că are... Alături de misal, se punea garafa cu vin. Se strângea tot vinul ăsta şi se punea în pivniţa mirelui. Iar marţi, când se găta nunta, se fierbea vinul într-un cazan şi-l beau bărbaţii. Se făcea o masă mare, cu peşte şi raci, cu vin şi ardei iute...".<br />
<br />
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 11 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-8108223182915748302009-03-09T11:10:00.000-07:002016-03-20T11:29:37.738-07:00Intoxicare in presa ucraineana:<strong>Intentia Romaniei de a ridica un monument al maresalului Averescu la Ozernoe, criticata de un ziar din Odesa</strong><br />
<br />
Castigand litigiul de la Curtea Internationala de Justitie (CIJ) de la Haga, vecinii sud-vestici ai Ucrainei au prins la curaj, intensificandu-si campania de "romanizare" a populatiei moldovene din Ucraina, care era cat pe ce sa esueze, relata in editia sa de sambata publicatia Taimer Odesa, intr-un comentariu acid referitor la intentia Romaniei de a ridica un monument in memoria maresalului Averescu in localitatea Ozernoe de langa Ismail.<br />
<a name='more'></a><br />
Diplomatii romani din nou "bat drumurile" in raioanele din sudul regiunii Odesa si in Bucovina, propavaduind ideea Romaniei Mari, scrie ziarul ucrainean, punctand ca, printre ultimele initiative ale Bucurestiului se numara instalarea in satul Ozernoe din raionul Ismail /Odesa/ a unui monument dedicat maresalului Alexandru Averescu, supranumit si "cuceritorul Basarabiei", cu ocazia implinirii a 150 de ani de la nasterea acestuia.<br />
La 9 martie, la Ozernoe /fosta Babele/, locul de bastina al lui Averescu, se va desfasura un simpozion pe aceasta tema, la care vor participa reprezentanti ai Sectiei municipale a Culturii din Galati /Romania/, precum si angajati ai Consulatului General al Romaniei din Odesa, intre care viceconsulul Aurelian Rugina.<br />
Organizatorul evenimentului este societatea ecologica "Ialpug", condusa de Petru Schiopu, liderul Aliantei Crestin-Democratice a romanilor din Ucraina.<br />
Dupa cum a explicat la intalnirea cu locuitorii satului viceconsulul roman Aurelian Rugina, ridicarea unui monument dedicat maresalului Averescu a fost convenita acum cativa ani cu administratia Consiliului satesc din Ozernoe. A fost stabilit deja si locul unde va fi amplasat monumentul. Sculptura a fost realizata in Romania, iar autoritatile de la Bucuresti sunt dispuse sa acopere toate cheltuielile legate de transportul acesteia in Ucraina.<br />
Taimer Odesa scrie ca "opinia publica moldoveneasca locala este in soc, doar maresalul Averescu, de doua ori prim-ministru al Romaniei, nu este nimeni altul decat cuceritorul Basarabiei, omul care a comandat ostile care au ocupat in 1918 teritoriul de astazi al Republicii Moldova, o parte din regiunea Odesa si intreaga regiune Cernauti".<br />
"Este la fel ca si amplasarea unui monument dedicat generalului Guderian undeva in regiunea Smolensk", a declarat publicatiei citate liderul Uniunii moldovenilor din Ucraina, Anatol Fetescu, facand referire la ocupatia fascista a Rusiei Sovietice in timpul celui de-al doilea razboi mondial.<br />
Administratia din Ozernoe nu are insa nimic impotriva amplasarii monumentului. Pana la urma, Averescu s-a nascut aici, explica un reprezentant al administratiei raionale Ismail, si el moldovean ucrainean.<br />
In continuare, publicatia acuza extinderea influentei Bisericii Ortodoxe Romane in Cernauti si Odesa, relatand ca, in luna ianuarie 2009, viceconsulul Aurelian Rugina a conditionat ajutorul financiar pentru reconstructia bisericii din satul Priozernoe, raionul Chilia, apartinand Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonata Patriarhiei de la Moscova, de trecerea eparhiei in subordinea Mitropoliei Basarabiei. Amintind de decizia Sfantului Sinod al Bisericii Romane din octombrie 2007 privind reactivarea a trei eparhii ale Mitropoliei Basarabiei la Balti, Cantemir si Dubasari /Republica Moldova/, ziarul scrie ca romanii intentioneaza sa-si extinda eparhiile episcopale la Hotin, Ismail si Belgorod-Dnestrovsk /Ucraina/.<br />
<br />
Agerpres, 3 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-9685075454978202042009-03-08T09:43:00.000-07:002015-04-24T22:36:42.993-07:00Stuful de dincolo de sârma ghimpată<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQ3vELH0EmBXSnl1BUFK8TR2kiFUrlRg352ABDBSXttXEl9R1I5pUCv3Axr21l2vIy3KLI5qs0XBS9am4Fv1gE6PIsD8LA8iIDhRSSlhu5rZbsUTVJtlqVo8DtqXkYH0W6skyxTT3gXsUP/s1600-h/stuf.JPG"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQ3vELH0EmBXSnl1BUFK8TR2kiFUrlRg352ABDBSXttXEl9R1I5pUCv3Axr21l2vIy3KLI5qs0XBS9am4Fv1gE6PIsD8LA8iIDhRSSlhu5rZbsUTVJtlqVo8DtqXkYH0W6skyxTT3gXsUP/s320/stuf.JPG" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5310861580844749202" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: left; height: 240px; margin: 0 10px 10px 0; width: 320px;" /></a><br />
Nu este un sfârşit de capitol. Am vrea să credem că această ultimă intervenţie a noastră pe tema Basarabiei de Sud este doar o poartă nouă deschisă pentru cunoaşterea unui tărâm prea mult vitregit de istorie şi de oameni. Un loc în care, aşa cum ne spunea unul dintre pătimaşii apărători ai drepturilor românilor din teritoriul care începe de la Dunăre şi se întinde până la Nistru şi Bug, "proiectul lui Nicolae Iorga este la fel de actual". Un loc pentru care este nevoie, urgent, de un "parteneriat româno-român", care să apropie, în spirit, comunităţile româneşti situate de o parte şi de alta a Dunării, ca şi de o parte şi de alta a Prutului. <br />
<a name='more'></a>Un tânăr istoric originar din Bugeac ne povestea că în anii ’80-’90 românii din aceste sate obişnuiau să iasă în câmp, cu aparatele de radio după ei, ascultând emisiunile care "veneau de la Bucureşti". Aşa cum noi am avut Europa Liberă, pentru ei Radio România a însemnat gura aceea de aer care îi ţinea în viaţă. "Pe când eram copil, ieşeam la câmp, sâmbăta şi duminica, iar cele două ore de la prânz, în care se dădea muzică românească, însemnau totul pentru noi". O anomalie din timpurile sovietice, perpetuată până la noi, face ca locuitorii din satele aflate teoretic pe malul Dunării, pe graniţă, să nu poată să se scalde în apa bătrânului fluviu. Zidurile înalte şi sârma ghimpată îi ţin pe oameni departe de apă. "Când eram la şcoală, ni se spunea să nu ne ducem acolo şi, mai ales, să nu atingem sârma, prin care trecea curent electric. Ştiu că ne duceam mai mulţi băieţi şi, cu sentimentul că făceam o faptă grozavă, treceam mâna printre firele de sârmă şi smulgeam câteva fire de stuf. Ne întorceam acasă ţinându-l ca pe un trofeu: stuful acela era bucăţica noastră din România". <br />
În Basarabia de Sud, românilor le este negată identitatea naţională. Ca etnie, românii fie au fost asimilaţi de ruşi şi ucraineni, fie se încearcă astăzi mistificarea adevărurilor, fiind numiţi moldoveni, fără nici o legătură cu România – de ieri, de azi, de oricând. Celor care se "îndoiesc" că ar fi mai mult de 724 de români în Basarabia de sud, le propunem un studiu simplu: luaţi o carte de telefon şi vedeţi câte nume româneşti apar… Sunt cu mult mai mult de 724!<br />
<br />
In Jurnalul National din 9 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-21607127191165460192009-03-08T09:42:00.000-07:002016-03-20T11:30:12.409-07:00Bastonul de mareşal<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgq9rVvRRRsASgtX9oqLjPVvDw9VRFh_wkaonARPgpqWUqqWgTyTE_2lmfrzkd2wUP_NmmArsDzxIbHUvU27XUYyaLnA1Hqe8Bnhfufo5LgUPMQx5h3woC9R89a09z9eAydegYssl3y4_fa/s1600-h/averescu.JPG"><img alt="" border="0" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5310860304189266818" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgq9rVvRRRsASgtX9oqLjPVvDw9VRFh_wkaonARPgpqWUqqWgTyTE_2lmfrzkd2wUP_NmmArsDzxIbHUvU27XUYyaLnA1Hqe8Bnhfufo5LgUPMQx5h3woC9R89a09z9eAydegYssl3y4_fa/s320/averescu.JPG" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 320px; margin: 0 0 10px 10px; width: 221px;" /></a><br />
Alexandru Averescu ilustrează cu succes celebrul dicton napoleonean: "fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Cine cunoaşte biografia lui– omul care-i uimea pe contemporani prin fragilitatea trupului său, ca şi prin mintea genială – ştie că acela care a devenit la un moment dat nu doar unul dintre cei şapte mareşali ai armatei române, ci şi un excelent prim-ministru şi conducător de partid, îşi propusese să facă mai degrabă o şcoală tehnică, decât una militară. A îmbrăcat tunica militară la vârstă fragedă, la numai 18 ani, în 1877, în timpul Războiului de Independenţă, dar, ne spune colonelul Petru Otu, preşedintele comisiei de istorie militară, "în 1879, a vrut să plece din armată.<br />
<a name='more'></a><br />
Era sergent, dar nu avea nici o altă perspectivă. Un fost superior al lui i-a recomandat să se înscrie la şcoala divizionară de la Mănăstirea Dealu (o şcoală care pregătea subofiţeri). Datorită minţii lui sclipitoare, ajunge dintr-un simplu sergent unul dintre cei mai importanţi strategi militari ai României şi unul dintre fondatori şcolii superioare militare".<br />
<br />
In Jurnalul National din 9 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-30112951463749139542009-03-08T09:39:00.000-07:002015-04-24T22:37:19.152-07:00Eroul de la Mărăşti îi înspăimântă pe ucraineniLa 9 martie se împlinesc 150 de ani de la naşterea, în satul Babele (astăzi Oziornoe, în raionul Ismail, regiunea Odessa, din sudul Ucrainei), a celui mai strălucit strateg militar român: mareşalul Alexandru Averescu.<br />
<a name='more'></a> <br />
Astăzi, în satul din sudul Basarabiei unde a venit pe lume cel cunoscut în analele istoriei militare drept "eroul de la Mărăşti", ar fi trebuit să aibă loc un eveniment care să-l omagieze. Asociaţia Ecologică "Ialpug" (condusă de Petru Şchiopu) şi Asociaţia Cultural-Naţională a Românilor "Basarabia" din Odessa (al cărei preşedinte este Anatol Popescu) au înaintat deja, de câteva săptămâni, către forurile raionale, o cerere referitoare la organizarea evenimentului în incinta şcolii din localitate. Nu cunoaştem motivele pentru care autorităţile nu au autorizat întâlnirea, la care iniţial fuseseră invitaţi şi oameni de cultură din România. Ştim însă că ieri, la Babele, mai mulţi lideri ai comunităţii româneşti din Basarabia de Sud au decis să se întâlnească în cadru restrâns pentru a-l omagia pe ilustrul strateg militar român.<br />
<strong>TEAMA DE AVERESCU</strong><br />
De ce le este teamă oficialităţilor ucrainene de Averescu? Întrebarea poate că ar trebui pusă puţin altfel: ce teamă le inspiră istoria României, în general? Unul dintre localnicii cu care am stat de vorbă ne spunea că nici pe vremea sovieticilor, nici după ce Basarabia de Sud a revenit Ucrainei, prin fărâmiţarea URSS, manualele de istorie (fie ea istoria URSS, a Ucrainei sau istorie generală) "nu conţineau nici măcar cuvântul român" (am mai spus în articolele noastre faptul că membrii comunităţii etnice româneşti, cel mai adesea nu sunt recunoscuţi ca români, ci ca… moldoveni). Cu atât mai mult o figură legendară a României, precum mareşalul Alexandru Averescu, nu este privită cu ochi buni, de administraţia raională şi regională. Propunerea de a se instala un bust al mareşalului, în comună, a fost respinsă în consiliul raional de la Ismail cu 90% din voturi.<br />
<strong>MAREŞALUL ŞI SATUL LUI</strong><br />
Indiferent de această poziţie făţişă, Averescu rămâne legat cu zeci de fire de memoria locului. Este un fapt cunoscut că, în 1856, tatăl său, Constantin Averescu, institutor, este cel care înfiinţează aici o şcoală românească. Venirea pe lume a fiului său s-a întâmplat într-un context istoric special, în martie 1859, la puţină vreme după ce "Rusia albă" ceda Ismailul (raion pe întinderea căruia se află şi Babele) către Principatele Române, stat tânăr, abia înfiinţat prin "Mica Unire" de la 24 ianuarie 1859. Teritoriul avea să fie ulterior din nou pierdut în favoarea Rusiei. Averescu avea să joace un rol important în Războiul de Întregire a Neamului (cum a fost cunoscut primul război mondial), prin care Basarabia şi implicit satul său aveau să revină din nou României. În calitate de comandant de armată, conduce trupele în bătălia de la Mărăşti, din iunie 1917. În ianuarie-februarie 1918 este prim-ministru al României (de altfel, a ocupat diferite funcţii, în mai multe guverne), negociind pacea silită cu Germania. Tot în această perioadă înfiinţează Liga Poporului – care va deveni ulterior Partidul Poporului, înfiinţând filiale în toate regiunile locuite de români. Se spunea despre el că, în acea perioadă, conducea "propria armată politică" (din partid făceau parte generalii Coandă, Crăiniceanu, Văleanu, Iancovescu, Răşcanu, dar şi personalităţi publice precum Octavian Goga sau P.P. Negulescu). Probabil o căutare în arhive ar releva că printre membrii partidului său s-au numărat şi locuitori ai satului Babele, pe care se spune că l-ar fi vizitat în anii ’30. (La scurtă vreme după această vizită, de altfel, începe în sat construcţia unui cămin cultural, care este dat în folosinţă în anul 1938). Este, de altfel, perioada în care satul sud-basarabean îi purta numele. Pe documentele emise de primărie, era scris: satul General Alexandru Averescu. Un nume la care se va reveni, poate, cândva, când oamenii nu vor mai fi sub vremi, ci vremurile sub oameni.<br />
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgotmwQSZ1PS27yaYCaM6hlS7NZ33_eilxZ2HdrZGA49f_AGgQjKB5FwiKy9fTAmmo_B3sGRHUY7kTOz1BriGC7aTOoe2plyZT8vxLowGoSYNG5kWY96RNCC9PqdPlQfQsRHlaYt4giKuxi/s1600-h/thumb500_6afabee404b2a83a4d23cbec29978305.jpg"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgotmwQSZ1PS27yaYCaM6hlS7NZ33_eilxZ2HdrZGA49f_AGgQjKB5FwiKy9fTAmmo_B3sGRHUY7kTOz1BriGC7aTOoe2plyZT8vxLowGoSYNG5kWY96RNCC9PqdPlQfQsRHlaYt4giKuxi/s320/thumb500_6afabee404b2a83a4d23cbec29978305.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5310859824762403922" style="cursor: hand; cursor: pointer; display: block; height: 213px; margin: 0px auto 10px; text-align: center; width: 320px;" /></a><br />
<em>Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Aici, pe linia frontului, în Primul Război Mondial, s-a pus una dintre pietrele de temelie ale României Reîntregite. Strategul acestor lupte, 'Eroul de la Mărăşti', a fost generalul Alexandru Averescu, viitorul mareşal </em><br />
<br />
<br />
In Jurnalul National din 9 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-23562325025086539552009-03-07T23:41:00.000-08:002015-04-24T22:37:56.985-07:00Focul din vatrăRadio Antena Satelor<br />
Emisiunea FOCUL DIN VATRA <br />
Realizator SIMONA LAZAR <br />
<br />
În fiecare sâmbatã, de la ora 11.00.<br />
<br />
Cât au putut, cât încă mai pot, românii din Bugeac păstrează tradiţiile neamului lor. Care era rostul lucrurilor, odinioară? Despre nunta basarabeană de odinioară ne vor vorbi sâmbătă, 7 martie, de la ora 11, Ion şi Nichita Culcia, doi români vrednici din satul Erdec-Burnu (regiunea Odessa, Ucraina). <br />
<a name='more'></a>Tot de la ei vom afla secretul bucatelor tradiţionale, a căror savoare readuce în amintire anii interbelici, când Basarabia de Sud se afla în componenţa României.<br />
<br />
http://antenasatelor.srr.ro/emisiuni/focul-vatra/index.shtmlUnknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-70414105622474102382009-03-04T11:52:00.000-08:002015-04-24T22:38:23.683-07:00Când Odessa gândeşte la EminescuEminescu şi Marea... Iată o temă comună de studiu pentru artiştii plastici din România şi din Basarabia de Sud. <br />
În a doua capitală a Ucrainei, Odessa, l-am cunoscut pe profesorul de grafică Valeriu Garea, care predă, de 44 de ani, la Şcoala de Pictură. A venit la întâlnire cu un pachet de ziare sub braţ, în paginile cărora am citit, împreună, amintiri din timpul administraţiei româneşti a Odessei, anii 1941-1944. Pe atunci, şcoala lui Valeriu Garea se chema Academia de Arte Frumoase. <br />
<a name='more'></a>O colecţie particulară de fotografii din timpul războiului ne-o înfăţişează, împreună cu numele a numeroşi pictori, români şi ruşi, care i-au sporit gloria. Evident că ne gândim la cum s-ar putea face ca aceste fotografii să fie, în primul rând studiate şi apoi aduse într-o expoziţie retro la Bucureşti, Constanţa sau Galaţi. Discutăm toate aceste lucruri cu Valeriu Garea, dar şi cu consulul general al României la Odessa, dna Cerasela Nicolaş, cu consulul Marin Şegău şi viceconsulul Aurelian Rugină, căutând să înţelegem ce se poate face pentru o mai bună cunoaştere a trecutului şi a prezentului românităţii din regiunea Odessa, unde trăiesc şi azi peste 130.000 de etnici români... <br />
"Impresia oamenilor simpli care au apucat administraţia românească la Odessa e pozitivă", ne spune Valeriu Garea, artistul-pedagog. "Eu, de la bunica soţiei mele, care era odessită get-beget, am auzit cuvinte forte frumoase la adresa românilor. Românii, se spunea, erau mai presus de nivelul germanilor. În timpul de faţă, o dată cu această criză economică din Ucraina, începem chiar să ne gândim cu mai multă insistenţă la România, în speranţa că am putea să colaborăm avantajos pe linie culturală."<br />
<strong>LA LIMANUL NISTRULUI</strong><br />
Un subiect drag nouă revine în orice dialog despre Odessa: Eminescu. Marele poet a stat în capitala sudului ucrainean aproape două luni, încercând să-şi îndrepte sănătatea la Băile Kuialnik, în limanul Nistrului. În Odessa, făcea vizite doctorului Iakimowich şi "se conversa", în germană, cu fiica acestuia, Rozalia, pentru că pe atunci în oraş "nu se auzea decât vorbă rusească", cum spune într-o scrisoare poetul însuşi. E drept că şi azi lucrurile stau la fel. <br />
Dar Eminescu are şi acum căutare în această metropolă cu peste un milion de locuitori. Dacă poliţia a încetat să mai caute bustul poetului, furat în urmă cu 10 ani din faţa Institutului Pedagogic, graficianul Valeriu Garea, împreună cu studenţii săi, continuă să-i desluşească ipostazele în talouri cărora le-ar sta bine într-o expoziţie. "Am făcut", ne spune el, "ilustraţii pentru o carte bilingvă cu poeziile lui Eminescu, pentru că ediţia sovietică s-a epuizat, ca şi cea dedicată lui Coşbuc. Încerc să mişc ceva, dar e foarte greu. La Odessa, în afară de jurnalistul şi literatul Vadim Bacinschi, nu mai există entuziaşti pentru aşa ceva. Puţinii români care au mai rămas n-au chef să intre într-o ONG pe criterii etnice şi culturale sau preferă să adere la Asociaţia Moldovenilor (ca popor moldovean, cu limbă moldovenească ş.a.), care se bucură de interesul şi protecţia autorităţilor regionale, pornite să ne risipească, pentru a ne putea stăpâni". <br />
"Eminescu şi Marea" ar putea fi un bun pretext pentru o expoziţie comună, cu lucrări ale artiştilor plastici din Odessa şi Constanţa, expoziţie care să poată fi vernisată în ambele oraşe de pe litoralul Mării Negre... "Sau am putea să ne adunăm, artişti din România şi Ucraina, timp de o săptămână, la Kuialnik, acolo unde s-a tratat Eminescu, şi să pictăm împreună, inspiraţi de acel loc şi de poeziile lui...", propune Valeriu Garea. "Sigur, pot fi făcute multe lucruri, dar cine să le înceapă? Eu, ca mulţi alţii, aştept să ne întindă mâna cineva. Până atunci, continuu să-l caut pe Eminescu, în grafica mea şi în amintirile Odessei, care-i mai păstrează urmele paşilor. Mai ales că, zilnic, trec prin faţa casei doctorului Iakimowich, care e la 100 de metri de şcoala mea de pictură..." <br />
<br />
In Jurnalul National din 5 martie 2009, editia onlineUnknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-32737616897382505722009-03-03T11:22:00.000-08:002015-04-24T22:38:48.908-07:00Istoria Cetăţii Albe, pe scurt<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgqR10Fj-ACa1MwtJ2KyYO7f36Rp988vPZBq2Jkpd1JJUhtmpAwHFH6C-7msJ31WMWoc2SuVPF6Ay_GFK5NKSlodnEP9WnqQQSF2lBiORT-muR4-mSpd-kmeURK4Lkb8Qv9Lh-joIzJeG5T/s1600-h/untitled.jpg"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgqR10Fj-ACa1MwtJ2KyYO7f36Rp988vPZBq2Jkpd1JJUhtmpAwHFH6C-7msJ31WMWoc2SuVPF6Ay_GFK5NKSlodnEP9WnqQQSF2lBiORT-muR4-mSpd-kmeURK4Lkb8Qv9Lh-joIzJeG5T/s320/untitled.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5309047902751371506" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 320px; margin: 0 0 10px 10px; width: 239px;" /></a><br />
O numea Dimitrie Bolintineanu "cetatea sclavă de mulţi ani". Cetatea Albă este una dintre cele mai puternice fortificaţii de apărare de la Nistru şi, cu siguranţă, cea care poartă "sub tălpile ei" milenii de istorie, de la grecii din Milet (secolul V î. Hr.) – trecând prin mâinile fenicienilor, thiriţilor, dacilor (secolul III î.Hr.), apoi din nou la greci, daci, romani, huni, bizantini, genovezi până la moldoveni. Pe vremea lui Burebista, cetatea purta numele de Thiras. După 1392, pe vremea unor Petru I Muşat, Alexandru cel Mare şi Ştefan al II-lea, Cetatea Albă, este întărită, lărgită. E cucerită de turci în 1450 şi numită Akkerman, dar reintră în stăpânirea Moldovei pe timpul lui Alexandru-Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, care încă o mai lărgeşte.<br />
<a name='more'></a> În tot acest timp, cetatea are o viaţă proprie intensă, dovedită şi de faptul că aici se bat monede cu bourul Moldovei pe una dintre feţe şi o cruce cu legenda Asprokastru (un alt nume al cetăţii) pe partea cealalată, sau sunt contramarcate cu o cruce monede tătărăşti de argint. Cetatea Albă e cucerită din nou de otomani la anul 1484, iar din 1812 intră sub stăpânire rusească. Între 1918 şi 1940, cetatea, ca şi întreaga Basarabie de Sud, intră în componenţa României. 1941 – recucerită de trupele române. 1944 – din nou în componenţa Uniunii Sovietice. Din 1991 aparţine Ucrainei, ca stat independent. <br />
<br />
In Jurnalul National din 4 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-33040075936325279562009-03-03T11:16:00.000-08:002015-04-24T22:39:59.771-07:00Cetatea Albă – un monument ideologicDespre aceste cetăţi de la marginea pământurilor româneşti, Octavian Goga scria acum 70 de ani: "Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă, cu scop iniţial de a sluji drept dig împotriva revărsării tătarilor din Crimeea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant în războaiele ruso-turce (...). Astăzi se oglindesc tăcute în apa Nistrului, înălţându-şi jgheaburile ca nişte pumni strânşi ai Europei".<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh2wUcL5hgRHhjJxCrG-AMQ_outSugddnvTUplCDB2ngPoJ-IkneKIovlts_1yxp-fZV9me25EDWZurth37vteZg8O49OOlZDUnfC31Wj5_5_0rYLbk_32fFJHqW49rPka943hH81Z41-s-/s1600-h/PIC_8572.JPG" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh2wUcL5hgRHhjJxCrG-AMQ_outSugddnvTUplCDB2ngPoJ-IkneKIovlts_1yxp-fZV9me25EDWZurth37vteZg8O49OOlZDUnfC31Wj5_5_0rYLbk_32fFJHqW49rPka943hH81Z41-s-/s320/PIC_8572.JPG" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5309046091745707602" style="display: block; height: 240px; margin: 0px auto 10px; text-align: center; width: 320px;" /></a><br />
<br />
<a name='more'></a>Ce s-a întâmplat, peste veac, cu aceste cetăţi? Soroca a avut norocul unui arheolog şi muzeograf pătimaş, care a repus adevărul în drepturi. Tighina – sau Benderul –, aflată în Transnistria, este poate astăzi singurul monument istoric din lume transformat în... depozit de armament. Nu te poţi apropia nici măcar de zidurile ei, bine supravegheate. Hotinul şi Cetatea Albă au cunoscut mistificarea rusă, apoi pe cea ucraineană. <br />
<strong>ISTORIA – MISTIFICATĂ LA CETATEA ALBĂ</strong><br />
În perioada medievală, datorită şi apropierii sale de Marea Neagră, Cetatea Albă devenise un important centru comercial. Urmele vechiului port sunt vizibile şi astăzi. Era, pe atunci, o placă turnantă între Occident şi Orient, pentru comerţul cu mătase şi condimente – de exemplu. <br />
În timpul săpăturilor arheologice, între 1927-1930, când cetatea aparţinea României, aici au fost făcute numeroase descoperiri care atestă înflorirea întregii zone, pe vremea cât a aparţinut Moldovei. Din păcate, nici unul dintre adevărurile istorice despre acea perioadă nu îţi sunt prezentate de ghizii cetăţii, care preferă să le spună turiştilor o istorie ciuntită. <br />
Şi, ca să nu se spună că suntem părtinitori, iată şi părerea unui istoric basarabean despre ceea ce se întâmplă, astăzi, cu monumentul de la gurile Nistrului. Ion Negrei, vicepreşedintele Asociaţiei Istoricilor din Moldova, declara, nu demult, pentru ziarul basarabean "Timpul": "Ar fi cazul să nu se mai întocmească ghidaje separate: unele – pentru turiştii din Rusia şi Ucraina, altele – pentru cei din România şi Republica Moldova. Este vorba despre nişte monumente culturale, nu politice sau ideologice, şi ar trebui prezentate ca atare. Dacă se insistă pe tradiţia sovietică, preluată de Ucraina, nu mai este vorba despre o valorificare culturală, ci de o abordare politică". <br />
<strong>STEMA MOLDOVEI, SURGHIUNITĂ</strong><br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZ7plwMpLq9EWcgOVoyeNGvwPGaAhudjwNaoh4LhntVTlCwmeGfFXjeIYThqVmqBgU7FORsbH_2BefoPxMvjrDtcQLXOKAY4gYfASQa-YE_9x6CnCqyqR_cLqyxIFBEY-E-B6pr-zf2TnL/s1600-h/292.JPG"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZ7plwMpLq9EWcgOVoyeNGvwPGaAhudjwNaoh4LhntVTlCwmeGfFXjeIYThqVmqBgU7FORsbH_2BefoPxMvjrDtcQLXOKAY4gYfASQa-YE_9x6CnCqyqR_cLqyxIFBEY-E-B6pr-zf2TnL/s320/292.JPG" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5309047106102306082" style="cursor: hand; cursor: pointer; display: block; height: 240px; margin: 0px auto 10px; text-align: center; width: 320px;" /></a><br />
Semnele mistificării sunt vizibile încă de la intrare. Frumoasa stemă de piatră cu bourul Moldovei, crinul şi roza lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost desprinsă de la locul ei. Pentru a acoperi golul lăsat, a fost pus deasupra un dreptunghi de lemn, pictat, reprezentând stema actuală a Cetăţii Albe, o cruce în jurul căreia sunt înfăşurate corzi de viţă-de-vie, cu doi peşti ca "tenanţi". Pliantele şi cărţile de prezentare pe care le poţi cumpăra la intrare sunt tipărite numai în rusă şi ucraineană. Dacă ai noroc, găseşti şi un flintic de pliant în limba engleză, unde numai două rânduri sunt afectate celei mai înfloritoare etape din istoria cetăţii. nu e pomenită nici o perioadă istorică, nici un voievod român, se spune doar că a aparţinut o vreme şi principilor moldoveni. De la ghizi poţi afla însă că "Ştefan Basarab a fost un domnitor al Moldovei de la care se trage şi denumirea veche a acestei regiuni" sau că "în 1919, fără să fie invitate, armatele româneşti au cotropit Basarabia, iar în 1940 Stalin a înaintat o notă de protest în urma căreia teritoriul a fost eliberat de către soldaţii sovietici". <br />
Nu există nici o inscripţie în limba română, cu toate că oraşul din apropiere, precum şi mai multe sate din limanul Nistrului sunt şi astăzi locuite de români şi ni-i imaginăm şi pe ei vizitând cetatea (ca să nu vorbim de turişti din România sau din R. Moldova).<br />
Din aceleaşi materiale informative poţi afla însă destul de multe lucruri referitoare la un turn al Împărătesei Ecaterina cea Mare, la rămăşiţele moscheii care a fost ridicată aici pe timpul stăpânirii otomane sau la un... turn al lui Puşkin, despre care se spune că ar fi vizitat cetatea şi, impresionat de ea, i-ar fi dedicat un poem. Nici un cuvânt însă despre Ştefan cel Mare, despre poarta şi turnul care ar trebui să-i poarte numele ori despre biserica ridicată de acesta şi ale cărei fundaţii se pot observa şi astăzi.<br />
La Cetatea Albă, adevărul istoric e "deţinut politic".<br />
<br />
In Jurnalul National din 4 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-65541200585262509332009-03-02T09:50:00.000-08:002015-04-24T22:39:25.122-07:00Cu drag de limba românăS-a născut în lunca Prutului, într-un sat din Basarabia, unde localnicii nu au încetat să asculte posturile de radio din România. Crihana Veche e la o aruncătură de băţ, peste apă, de Galaţi... De 24 de ani trăieşte însă în mănăstire. La Eschipolos a ajuns în 1991, "în luna lui mai". Şi de atunci a făcut totul pentru a readuce la splendoarea de odinioară vechiul lăcaş ridicat de Sozon. Ctitorul dintâi al bisericii, un simplu localnic, a lăsat o cronică despre felul în care a fost înălţată mănăstirea, în urma unei viziuni. O chemare sfântă a adus-o şi pe ea aici. <br />
<a name='more'></a>"La Cahul am făcut 10 clase", ne spune stareţa. "Atunci se învăţa cu chirilice. După aia am învăţat cu litere latine şi astăzi, ori de câte ori pot, citesc cărţi româneşti". În România se simte "acasă". Ne povesteşte un episod din Feldioara, când a fost cu 40 de maici. <br />
"În satul acela, când au aflat de unde vin, toţi ar fi vrut să stau cu ei măcar un ceas, să le povestesc. I-am simţit ca pe surori şi fraţi". Ne mai spune că duce dorul limbii române. "Când mă duc la Odessa, uneori simt că nici limba mea n-o prea mai ştiu, nici pe-a lor n-o înţeleg bine".<br />
<br />
In Jurnalul National din 3 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-27163065776666192012009-03-02T08:48:00.000-08:002015-04-24T22:39:46.843-07:00Biserica şi “comisarii roşii”Douăzeci şi şapte de biserici aveau românii din Bugeac, atunci când Basarabia de Sud a intrat în componenţa URSS. Au supravieţuit numai şase; şi acelea cu mare greutate, ţinând slujbele în surdină şi făcând cununii şi botezuri la ceas de noapte, precum furii... ]<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5hADnPjOAiQqc_ml-fzSDE809i6T_o0ZECoeX3N25_Fs3q1ugfDt__pz6usq50umQbLqpZffyhlr3TAm_xAHe0zZympIcr_wlKe2rKuhp6fzuuCZKLdn0wJN7l04rDX53pkABa5L1D0MI/s1600-h/bis+1.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj5hADnPjOAiQqc_ml-fzSDE809i6T_o0ZECoeX3N25_Fs3q1ugfDt__pz6usq50umQbLqpZffyhlr3TAm_xAHe0zZympIcr_wlKe2rKuhp6fzuuCZKLdn0wJN7l04rDX53pkABa5L1D0MI/s320/bis+1.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5308868071650470210" style="display: block; height: 240px; margin: 0px auto 10px; text-align: center; width: 320px;" /></a><br />
Prigoana împotriva bisericii, după 1940/1944, nu a lăsat neatinsă Basarabia de Sud.<br />
<a name='more'></a> Ceea ce n-au reuşit turcii şi tătarii, vreme de sute de ani, au făcut sovieticii în numai câteva decenii: au tras crucile jos de pe sfintele lăcaşuri şi le-au batjocorit transformându-le în sanatorii, cantine, depozite, discoteci... Podoabele lăcaşului de cult au fost furate, cărţile sfinte arse, iar preoţii deportaţi în Siberia. De la o vreme, "s-a dat drumul să se reconstruiască bisericile", ne spunea dl Petru Şchiopu, preşedintele Asocţiaţiei Ecologice "Ialpug", din Babele, unul dintre interlocutorii noştri, în vreme ce străbăteam satele româneşti din Bugeac. "Numai că, nu ştiu cum se face, că atunci când a venit poruncă să le dărâme, le-au dărâmat pe toate la rând, şi româneşti, şi ruseşti, şi ucraineşti. Acu', dacă-i vorba să le ridice la loc, le ridică pe sărite, mai mult pe cele ucrainene...", ne mai zicea cu năduf.<br />
<strong>DISTRUSE ŞI BATJOCORITE</strong><br />
Iată câteva date despre ceea ce a însemnat zestrea de lăcaşuri sfinte româneşti, în Bugeac. Biserica din Cartal (Orlovca), raionul Reni, a fost folosită vreme de peste patruzeci de ani ca depozit pentru materiale de construcţii. În 1992, când deja începuse să se observe un "dezgheţ" în fosta U.R.S.S., iar lăcaşul începea să-şi recapete vechiul statut, la Cartal încă mai funcţionau resorturile comuniste. E drept, depozitul a fost închis, imobilul renovat, dar nu pentru a redeveni biserică, ci pentru a fi transformat în muzeu de istorie. A fost nevoie de încă doi ani de eforturi susţinute pentru ca în lăcaşul de cult să revină icoanele şi să se săvârşească din nou Sfânta Liturghie. În limba română. La Furatu (Furatovca), raionul Sărata, în schimb, biserica îşi duce încă crudul destin. Clădirea a fost împărţită în două, cu un zid de piatră. Pronaosul şi o parte din naos sunt un simplu depozit, în vreme ce în altar şi în restul naosului, funcţionează... un bar, unde noaptea se organizează discoteci.<br />
Biserica din satul Broasca (Broska), raionul Ismail, a fost distrusă până în temelii, de un buldozer. Credincioşii de aici merg să se roage şi astăzi la cea din Babele, care, din fericire, este una dintre puţinele care a continuat să funcţioneze şi în anii de prigoană. Biserica din Borisăuca (Borisyvka), raionul Tatarbunar, a fost transformată în depozit, apoi în sală de sport. După 1990, a fost renovată, aici ţinându-se mai întâi slujbele în ruseşte, iar acum în română. <br />
<strong>INTIMIDAREA PREOŢILOR</strong><br />
La Hagi-Curda (Kamâşovca), raionul Ismail lăcaşul de cult a fost dărâmat în anul 1979, pe locul său fiind înălţat un monument pentru eroii satului, căzuţi pe front în cel de-al doilea război mondial. După 17 ani, satul a început construcţia unei biserici noi. La vremea aceea, comunitatea aderase la Mitropolia Basarabiei (pendinte de Patriarhia Română), iar preotul Anatol Cristea a încercat să îşi ducă la bun sfârşit misiunea. Epsicopia Odessei a intervenit însă în forţă. Acum în sat se ridică şi un al doilea lăcaş de cult pendinte de Patriarhia Moscovei, iar satul este împărţit între cele două biserici. S-au înregistrat câteva atacuri asupra bisericii ridicate de Mitropolia Basarabiei, ca şi asupra părintelui Anatol Cristea, în încercarea de a intimida şi a pune piedici reconstrucţiei lăcaşului de cult.<br />
O situaţie similară se petrece în satul Anadol (Dolinscoe), din raionul Reni. Aici, după anul 1996, când preotul Nicolae Asargiu şi enoriaşii au aderat la Mitropolia Basarabiei, începând să ridice un nou lăcaş de cult, Episcopia de la Odessa a intevenit încercând să stopeze reconstrucţia, îndepărtându-l pe preot. Localnicii au de ce să fie îngroziţi, mai ales că aici, la Anadol, s-au petrecut, cu doar câteva decenii în urmă, fapte greu de închipuit. După ce în 1945 biserica fusese transformată în depozit, în 1982 toate intrările au fost blocate de armată şi de forţele miliţieneşti sovietice, iar lăcaşul de cult a fost minat şi aruncat în aer, pentru că simpla lui existenţă le dădea oamenilor din comună puterea să nu renunţe la credinţa creştină.<br />
<strong>SANATORIU PENTRU NARCOMANI</strong><br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaxI-gvlK15cQAxkseAbdeCWBzWeK10r1hpMVsCa4SjYPF7ckZOQlQpqNWQdP0-UrPk8zaV1CSMXxbJIb7jKyFZx4004qIVyhZ3PFAQ6DwD80yV2NImkYohtVBdN3WXRXzG_MoXXO1Me0W/s1600-h/bis.JPG"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaxI-gvlK15cQAxkseAbdeCWBzWeK10r1hpMVsCa4SjYPF7ckZOQlQpqNWQdP0-UrPk8zaV1CSMXxbJIb7jKyFZx4004qIVyhZ3PFAQ6DwD80yV2NImkYohtVBdN3WXRXzG_MoXXO1Me0W/s320/bis.JPG" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5308868214959881138" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 320px; margin: 0 0 10px 10px; width: 282px;" /></a><br />
La Eschipolos (azi, Glubocoe), în raionul Tatarbunar, a fost distrus, în 1945, cel mai "tânăr" dintre lăcaşurile religioase româneşti din Bugeac. Biserica cu hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" fusese ridicată de localnici în anul 1940. După numai cinci ani, crucea cea mare a fost legată de un tractor şi dată jos; apoi întregul lăcaş a fost demolat. Din cărămida bisericii s-a ridicat o casă de cultură. În acelaşi sat, ceva mai departe, pe malul lacului, a fost ridicată la începutul secolului trecut o mănăstire cu hramul "Schimbarea la faţă". După 1945, aceasta a fost închisă, călugării alungaţi sau trimişi în Siberia, iar locul transformat în sanatoriu. Dar nu orice fel de sanatoriu - ci... "trezilka". Adică un spital unde erau aduşi în special alcoolicii, la dezalcoolizare, iar mai aproape de timpurile noastre, chiar narcomanii. Biserica cea mare a mănăstirii a funcţionat, astfel, vreme de mai multe decenii, drept cantină pentru bolnavi şi cadre sanitare, în vreme ce biserica mică a fost... cinematograf. <br />
În anul 1991 a ajuns aici o măicuţă din Republica Moldova, de loc de pe lângă Cahul, din Crihana Veche, sat din lunca Prutului. "Când am ajuns aici prima dată, era sanatoriu, venea lumea la lecuire de narcomanie. Am fost, o vreme, împreună, şi narcomanii cu beteşugul lor, şi noi, măicuţele, cu rugăciunile", ne povesteşte stareţa. În mănăstire sunt acum 30 de suflete, cea mai vârstnică dintre monahii având 85 de ani. Numai vreo zece vorbesc româneşte - restul: ruseşte sau ucraineşte. "Când suntem de mai multe naţii, apoi vorbim limba pe care o înţelegem toate, rusa". Măicuţele au refăcut împreună lăcaşul de cult, au înălţat o casă de oaspeţi şi au reamenajat izvorul din împrejurimi, despre care se zice că are puteri tămăduitoare. <br />
Poate va tămădui şi rănile Bisericii... <br />
<br />
In Jurnalul National din 3 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3835726115088630235.post-77041031777524151592009-03-01T13:26:00.000-08:002015-04-24T22:40:52.300-07:00Averescu – interzis în şcoală!<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIPqAaZFdZrDGuD5Cc-ucfUnkw1nLuMcYrwQVTtApfkjXZ0Kwxcc2pKTO-Q2B9q9A_xsFoH8wot_pXGXjfuTnzYOIdiQrAGaYDAieLcPcV4Ngm7pC-mKbOw4yZQcZJNDf5hHUMwTvxJHS7/s1600-h/30_G_sized.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIPqAaZFdZrDGuD5Cc-ucfUnkw1nLuMcYrwQVTtApfkjXZ0Kwxcc2pKTO-Q2B9q9A_xsFoH8wot_pXGXjfuTnzYOIdiQrAGaYDAieLcPcV4Ngm7pC-mKbOw4yZQcZJNDf5hHUMwTvxJHS7/s320/30_G_sized.jpg" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5308334423487762722" style="cursor: hand; cursor: pointer; float: right; height: 320px; margin: 0 0 10px 10px; width: 244px;" /></a><br />
Şcoala din Babele a fost înfiinţată în anul 1856 de învăţătorul Constantin Averescu. Trei ani mai târziu, în acest sat din Bugeac avea să se nască viitorul mareşal Alexandru Averescu. De altfel, peste ani, în timpul în care Basarabia de Sud s-a aflat "la români", satul avea chiar să-i poarte numele.<br />
Aţi spune că nu este nimic mai firesc decât ca, la 150 de ani de la naştere, aici să aibă loc un eveniment care să-l pomenească pe ilustrul înaintaş.<br />
<a name='more'></a> Se vede treaba însă că oficialii ucraineni nu gândesc la fel. Iată un exemplu: pentru că de foarte mulţi ani căminul cultural este în paragină (şi nu se alocă fonduri de la raion pentru renovarea lui), s-a solicitat şcolii din localitate să găzduiască evenimentul (la care sunt invitaţi şi istorici sau literaţi din România). Din păcate, şcoala nu poate da un aviz decât cu acceptul administraţiei raionale, care a cam făcut pierdută cererea cu pricina. Eforturile dlui Petru Şchiopu, preşedintele Societăţii Ecologice "Ialpug" (iniţiatoare a sărbătorii), de a obţine acordurile necesare sunt zadarnice. Imaginea mareşalului român nu este nici pe departe pe placul oficialilor de la raion. Şi uite aşa, mareşalul Averescu nu are dreptul de a "intra" în şcoala înfiinţată chiar de tatăl său.<br />
<br />
In Jurnalul National din 2 martie 2009Unknownnoreply@blogger.com0